Cetățenia multiplă, calea viitorului

Într-o lume amestecată din punct de vedere rasial şi mondializată, a avea mai multe identităţi este un lucru normal. Iată de ce statele ar trebui să permită mai uşor accesul la naţionalitate şi să garanteze dreptul de vot, consideră The Economist.

Publicat pe 11 ianuarie 2012 la 15:37

Din punctul de vedere al statelor, cetăţenia multiplă este în cel mai bun caz o dezordine şi în cel mai rău caz o ameninţare. Oficialităţile ar prefera ca oamenii să se nască, să trăiască, să muncească, să plătească impozite, să obţină beneficii şi să moară în acelaşi loc, să călătorească numai cu un singur paşaport şi să lase moştenire urmaşilor lor numai o singură naţionalitate.

În vremuri de război, statul are dreptul unic de a face apel la loialitatea ta – şi poate chiar la viaţa ta. Cetăţenia este cimentul care menţine uniţi indivizii şi statele. Orice modificare a acesteia conduce la separarea celor două entităţi.

Dar viaţa este mult mai complicată în realitate. Loialitatea faţă de entităţi politice nu trebuie neapărat să fie exclusivă: într-adevăr, apar adesea suprapuneri. Mulţi evrei au paşapoarte israeliene în spirit de solidaritate cu statul evreiesc (şi ca poliţă de asigurare), concomitent cu cetăţenia ţărilor lor de origine. Teutonii pot să se mândrească cu faptul că sunt în acelaşi timp bavarezi, germani şi europeni.

Cetățenia unică, o idee depășită

Cetăţenii irlandezi pot să voteze la alegerile britanice. Vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează acum în afara graniţelor ţărilor în care s-au născut – dar doresc în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo.

Newsletter în limba română

Protecţionismul politic este un răspuns greşit la această problematică: atunci când statele îi obligă pe cetăţeni să aleagă numai o naţionalitate, sau tergiversează dreptul lor de a avea mai multe paşapoarte. Aceasta pare o abordare neobişnuită, având în vedere faptul că cetăţenia se poate obţine atât de uşor. În unele ţări aceasta se cumpără de-a dreptul. În altele, precum America, poate fi o întâmplare datorată naşterii, fără a implica nicio alegere conştientă.

Mai degrabă decât să facem din paşapoarte obiecte fetiş, mai bine am folosi rezidenţa (şi îndeosebi rezidenţa fiscală) ca şi criteriu principal pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ. Acest lucru încurajează coeziunea şi angajamentul, pentru că reiese dintr-o alegere conştientă de a trăi într-o ţără şi de a se supune regulilor acesteia. Cursul lucrurilor se îndreaptă progresiv în această direcţie. Dar multe state (în general cele sărace şi prost guvernate) se opun acestei tendinţe, şi unele democraţii bogate precum Olanda şi Germania încearcă să o restricţioneze, sub mai multe pretexte.

Una din temerile de lungă durată, aceea a securităţii statelor, pare învechită în ţările moderne. Cetăţenia conta în vremurile în care apărarea se baza pe recrutarea militară. Dar războaiele moderne nu mai necesită armate de recruţi slab antrenaţi. Puţine ţări se bazează la ora actuală pe serviciul militar obligatoriu şi cele care sunt în această situaţie reduc în general recrutările.

Cetăţenia nu este o garanţie a loialităţii: cei mai mari trădători din istorie au fost cetăţeni din naştere. Majoritatea celor care sunt gata să se lupte cu cea mai mare ardoare sub un steag au trecut prin infern ca să ajungă în ţara lor.

Toate acestea crează o grămadă de probleme politice şi fianciare pe care guvernele le asociază cu cei care nu sunt cetăţeni: ei evită impozitele, încasează beneficiile sau menţin obiceiuri retrograde din ţările lor de origine. Poate că unii fac asta.

Simboluri sau beneficii

Dar ţările care vor să lupte împotriva evaziunii fiscale, să-şi protejeze limba naţională, sau să împiedice unele obiceiuri străine precum căsătoria forţată, ar trebui să facă aceste lucruri prin legi specifice, concepute în aceste scopuri, mai degrabă decât să se bazeze pe puterea simbolică a cetăţeniei.

Politica Americii de a-şi impozita cetăţenii indiferent de locul în care trăiesc pare extrem de anormală; este o viziune pur contabilă. În privinţa beneficiilor, cheia este cu siguranţă rezidenţa. Dacă trăieşti şi îţi plăteşti impozitele într-o ţară ar trebui să fii tratat la fel ca oricare alt rezident, şi mai bine decât un cetăţean care trăieşte în străinătate şi nu s-a achitat de datorii.

Problema cea mai spinoasă pentru un sistem bazat pe rezidenţă este cea a votului – un drept care a fost multă vreme asociat cetăţeniei. Dar şi aici se pot face unele ajustări. În Franţa şi Italia, de exemplu, cetăţenii care s-au stabilit definitiv în străinătate (adesea având o dublă naţionalitate) au drept de vot. Pare logic. Şi invers, ţările ar trebui să acorde drept de vot rezidenţilor pe termen lung care nu sunt cetăţeni, cel puţin pentru alegerile locale. Ţările Uniunii Europene acordă deja acest drept cetăţenilor europeni.

Nu este bine să priveşti cetăţenia multiplă doar prin prisma costurilor şi a problemelor. Aceasta încurajează legăturile dintre cei care fac parte din diaspora (adesea bogaţi şi cu relaţii) şi ţările lor de origine (de obicei sărace), spre beneficiul ambilor. Cetăţenia multiplă este inevitabilă şi, la bază, mai degrabă o noţiune liberală. Să ne bucurăm de ea.

Dubla naţionalitate

Europa contra curentului

În timp ce pe plan internaţional se afirmă tendinţa de a slăbi restricţiile referitoare la dubla naţionalitate, mai multe ţări europene merg contra curentului, scrie The Economist.

…în noiembrie, politicienii din Germania – ţară care în general nu acceptă dubla naţionalitate decât pentru cei care provin din alte ţări europene – au refuzat o propunere de lege care ar fi permis germanilor născuţi din părinţi străini să păstreze naţionalitatea părinţilor, odată ajunşi la vârsta adultă. De la 1 ianuarie, noilor cetăţeni francezi li se cere să semneze o cartă prin care acceptă faptul că "nu mai au dreptul de a pretinde la loialitate faţă de altă ţară atâta vreme cât sunt pe teritoriul francez", chiar dacă dubla naţionalitate este în continuare tolerată. […] O nouă lege propusă de către guvernul danez vizează nu numai să limiteze dubla naţionalitate a imigranţilor (în 2011 aproximativ 20 000 de persoane au dobândit naţionalitatea daneză prin naturalizare) dar de asemenea să înlesnească autorităţilor munca de jecmănire a celor peste 850 000 de danezi din diasporă de naţionalitatea lor, în cazul în care au obţinut o a doua cetăţenie în străinătate. […]

În 2008, Institutul de Politică Migratorie, un think-tank, a descoperit că aproape jumătate din ţările lumii acceptă într-o formă sau alta dubla naţionalitate. […] Unul din motivele accentuării liberalizării este de ordin practic: este dificil să se verifice dubla naţionalitate. Creşterea migraţiei şi sporirea numărului de căsătorii transfrontaliere au drept consecinţă un număr şi mai mare de copii care se nasc în familii multinaţionale. […] Guvernele care acceptă mulţi imigranţi […] vad beneficiile acordării dreptului de a le permite să-şi păstreze vechile paşapoarte. Studiile indică faptul că imigranţii care nu se tem că îşi vor pierde naţionalitatea pe care o deţin sunt mai susceptibili să ceară naturalizarea în ţările lor de adopţie - şi implicit au mai multe şanse de a se integra decât cei care îşi păstrează statutul de rezidenţi pe termen lung în calitate de străini. (Dacă prin urmare devin cetăţeni mai buni sau mai răi este dificil de dovedit.)

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect