Pentru o mare parte a europenilor, Turcia reprezintă un vag candidat la aderarea UE, aflat la extremitatea Europei Orientale. Un avanpost îndepărtat al NATO, ultima prelungire a civilizaţiei occidentale, care îşi împarte graniţele cu ţări considerate periculoase, cum ar fi Iranul şi Irakul. Cu toate acestea, Turcia este locul unde s-au întâlnit în vara acestui an mai marii lumii, pentru a discuta despre energie. În acest sector, ea face oficiu de imperiu de mijloc: chiar dacă dispune de puţine materii prime, Turcia se găseşte la jumătatea drumului dintre gazoductele şi conductele de ţiţei provenind din Asia Centrala, din Rusia şi din Orientul Mijlociu, acum în proiect.

Se împlinesc cincisprezece ani de când vorbim despre Turcia ca despre o ţară de tranzit a resurselor care au fost identificate pe fundul Mării Caspice, după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Acestea includ câmpurile de gaze din Turkmenistan ca şi giganticul rezervor petrolier din Kashagan, descoperit acum un sfert de secol în Kazakhstan şi petrolul din Azerbaidjan. Dar, multă vreme, modalitatea de a transfera în Europa aceşti hidrocarburi a rămas obscură.

Pe 13 iulie, la Ankara, cinci şefi de state şi de guverne s-au pus de acord : aceştia au decis să construiască gazoductul Nabucco pentru a lega Turcia de Europa Occidentală. Şi au organizat o somptuoasă ceremonie, în cursul căreia prim ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a jucat rolul de director al marelui circ energetic.

Un mini-Nabucco de la Baku la Erzurum

Nabucco este modalitatea prin care europenii şi turcii pot să transfere gaz natural înspre UE lipsindu-se de aprobarea puterii ruse a gazului. Este motivul pentru care Kremlinul şi gigantul energetic Gazprom au considerat întotdeauna acest proiect drept absurd. Gazprom s-a grăbit de altfel să pună mâna pe câteva din depozitele energetice din Marea Caspică. Moscova a oprit în trecut alte conducte de ţiţei care legau estul de vest, cum ar fi marea conductă de petrol care leagă capitala azeră Baku de Ceyhan, port turc la Mediterana, trecând prin Georgia. În acelaşi timp, a fost construit un fel de mini-Nabucco, un gazoduct care leagă Baku de Erzurum. O nouă legătură cu Grecia s-a stabilit în vestul Turciei.

Aceste proiecte au fost susţinute cu putere de către Washington, care ţine ca bogăţiile Mării Caspice să ajungă pe piaţa energetică fără participarea Moscovei. Dar ar fi iluzoriu să credem că turcii ar lăsa ca jocul resurselor energetice să se desfăşoare doar în câmpul american. Acest lucru a fost demonstrat de vizita surpriză a lui Vladimir Putin, la puţin timp după "summitul Nabucco" de la Ankara. Alarmat de semnarea acordului-cadru Nabucco, primul ministru rus l-a chemat pe omologul său turc pentru a-i propune construirea unei conducte sub partea turcă a Mării Negre, în direcţia Bulgariei. Numit South Stream, acest proiect ar putea distribui gazul rusesc în Europa ocolind Ucraina. Dar acest proiect ar face concurenţă lui Nabucco. Gazprom s-a asigurat prin urmare de livrarea de gaz în Azerbaidjan, care ar putea fi la fel dirijat în conductele europene. Moartea proiectului Nabucco a făcut atunci primele pagini mass media.

A trădat Turcia oare acest proiect şi Europa?

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui în prealabil să ştim ce a primit Turcia în contrapartidă pentru acordul său pentru South Stream : turcii au cerut angajamente pentru livrarea de gaze de la ruşi în schimbul construcţiei de conducte de ţiţei din portul Samsun, pe sub Marea Neagră, la Ceyhan, sub Marea Mediterană.

Conducta este în construcţie şi ar trebui să degreveze strâmtoarea Bosfor, care este străbătută în fiecare zi de petroliere gigantice, care trec la câteva mile de Istambul. Ceyhan ar deveni în aceste condiţii cel mai important port petrolier din estul Mării Mediterane. Între timp, Erdogan şi prietenul său Putin s-au pus de acord asupra construcţiei unei prime centrale nucleare turce. Turcia importă 64% din gazul său natural din Rusia.

O a treia direcţie, Sud-Nord, face din Turcia o placă turnantă a energiei : la puţin timp după Vladimir Putin, emirul Quatarului a venit la Ankara, pentru a discuta cu Erdogan despre construcţia unui gazoduct în Turcia. Quatarul deţine a treia rezervă de gaze naturale din lume. Din punct de vedere al hidrocarburilor, Irakul este încă şi mai important – uriaşe câmpuri de gaz au fost descoperite în nordul ţării în aceşti ultimi ani. De atunci se intenţionează serios construirea unei conducte care să lege nordul Irakului de Turcia. Antreprenorii turci şi europeni vor obţine astfel, puţin câte puţin, livrări de gaz provenind din Irak.Turcia nu a trădat totuşi proiectul Nabucco. Acesta din urmă va transporta înainte de orice gaz din Orientul Apropiat, provenind din Irak dar de asemenea din Egipt şi din Quatar. La acesta se adaugă gazele naturale din Azerbaidjan şi probabil din Turkmenistan – şi poate chiar şi cele din Iran. In felul acesta, Turcia va lua locul Ukrainei ca principală ţară de tranzit pentru transferul gazelor ruseşti spre Europa.

Toate aceste conducte reunite vor face ca Turcia să cântărescă mai mult în relaţiile sale cu Europa. Stat marginal? Candidat impopular la adeziune? "Noi sperăm să fim trataţi cu respect" a declarat Suat Kiniklioglu, purtătorul de cuvânt pe probleme de politică externă a AKP, partidul aflat la conducere în Turcia. Importanţa crescândă a Turciei îi va deschide aceasteia porţile UE? Prin ea însăşi, nu, dar aceasta ar trebui să întărească legăturile dintre UE şi Turcia. Vom avea mai mult de a face cu turcii decât şi-ar dori francezii, de exemplu.