Nu trebuie să înfrumuseţăm lucrurile, nu merită : faptul că am reluat negocierile cu FMI [în 21 noiembrie] este echivalent cu o capitulare.

Nu putem descrie altfel ceea ce s-a întâmplat, întrucât separarea noastră de această organizaţie, în vara anului trecut, o poreclisem "război de independenţă" [Ungaria a întrerupt discuţiile cu FMI, ale cărei recomandări le refuza. În 2008, ea primise 20 miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială şi UE]. Vestea capitulării este proastă şi este umilitoare pentru cei care luptă pentru independenţa lor.

Cu toate acestea, este deosebit de exasperant să vezi cum pieţele au acţionat în mod coordonat şi sistematic pentru a împinge ţara pe această cale. Mai mult, în mod ciudat, această isterie a pieţelor bazată pe zvonuri nefondate, confecţionate din nimic, şi după toate probabilităţile deliberat răspândite, s-a intensificat odată cu sosirea delegaţiei FMI.

După mai multe luni de acalmie, am devenit deci următorul epicentru al crizei prin care trece Uniunea, precum afirma un blogger al Wall Street Journal.În acelaşi timp, un angajat al Bloomberg ne-a aruncat în mocirlă cu zâmbetul pe buze. Două agenţii de rating au întreprins acţiuni ameninţătoare împotriva noastră iar cursul de schimb între forint şi euro a bătut toate recordurile [în 24 noiembrie, agenţia de rating Moody's a degradat, în plus, nota ţării, coborând-o în categoria speculativă "toxice"].

Ca într-o poveste cu zâne

Laţul s-a strâns şi toţi comentatorii, analiştii şi investitorii au recitat ca o mantra zi de zi că toate aceste belele ar putea înceta subit dacă ungurii ar semna un nou acord cu Fondul Monetar Internaţional. Şi, ca prin miracol, aşa a fost să fie, pentru a prelua o expresie din basmele populare. FMI şi Ungaria s-au regăsit. Dar, potrivit declaraţiilor, celebrarea nunţii lor ar putea aştepta până în ianuarie.

Bine înţeles că în timpul acestei campanii a pieţelor, am aşteptat în zadar ajutorul, fie el simbolic, de la Bruxelles. În ultimele zile, centrul Uniunii este ocupat numai cu problemele din zona euro şi noi am fost uitaţi. Sau aranjează pe toată lumea să nu se audă prea mult de independenţa noastră.

Pentru a conchide: ori de câte ori mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, îmi aduc aminte de o poveste care evocă realitatea maghiară de astăzi. Deschidem un restaurant în apropierea Lacului Balaton, unde vin într-o bună zi câţiva compatrioţi voinici. Propunerea lor este simplă: ei sunt convinşi că în această lume crudă, noi avem nevoie de protecţie, ceea ce ei ne pot furniza. Noi nu vrem şi spunem că ne vom descurca singuri. Bine, spun ei. Apoi, într-o zi restaurantul ia foc. Şi deodată, ne răzgândim: propunerea lor de protecţie pare dintr-o dată atrăgătoare.