Alegeți o limbă
E curios de ştiut că acum 25 de ani, Uniunea Europeană nu cuprindea decât 27 de state membre. Astăzi, un sfert de secol mai târziu, toate ţările din Europa sunt membre ale Uniunii. Penultimul bastion al rezistenţei a fost Belarus, unde fraţii Lukaşenko au fost destituiţi în urma unei revolte populare. Ultima ţară de pe continent care a devenit membră a fost Elveţia, această cameră greu de penetrat, care a aşteptat anul 2030 pentru a integra puternica Uniune, acelaşi an în care Suedia a devenit membru cu drepturi depline al NATO. Clubul corespondenţilor presei internaţionale a decernat Elveţiei, la Bruxelles, premiul "Vaclav Klaus", după numele şefului statului ceh, renumit în aceea vreme pentru poziţiile sale contra-curentului.
Turcia, o problemă
În acest an de graţie 2034, problema adeziunii Turciei nu a fost încă decisă, cu toate că ţara satisface toate exigenţele formulate. Această excludere se datorează doar rezistenţei manifestate de Germania, Marea Britanie şi Franţa. Turcia colaborează strâns cu Uniunea Europeană şi beneficiază, de exemplu, din plin de fondurile structurale ale acesteia. Dar nu face parte oficial din aceasta. "Noi nu avem dreptul la toate felurile de mâncare din meniul european, dar scăpăm şi de birocraţia şi de mirosul de varză de la Bruxelles", concluziona recent şeful guvernului turc. Datorită laicităţii, economiei de piaţă înfloritoare şi democraţiei reale, Turcia a devenit un model pentru vecinii săi musulmani din regiune. Din punct de vedere al populaţiei, a depăşit Germania încă de acum 10 ani iar acest simplu fapt, adăugat la problema cipriotă, încă nerezolvată - reprezintă o explicaţie a poziţiei singulare a Turciei în cadrul Uniunii.
O privire rapidă în retrovizor ne relevă că fiecare etapă de extindere a Uniunii Europene a fost însoţită de ambiţii din ce în ce mai puternice. O oarecare nostalgie exista în momentul extinderii familiei europene în 1995, odată cu sosirea unor ţări bogate, neutre şi consensuale, ca Finlanda, Austria şi Suedia. În revanşă, extinderea din 2004 şi integrarea a 8 vechi state comuniste din Europa Centrală la care s-au adăugat două insule mediteraneene a fost o probă, economică şi psihologică pentru o Uniune până atunci "etnocentrată" pe occident. Experienţa comunismului şi economia planificată a ţărilor din vechea Europă de Est marchează încă atitudinea lor în sânul Uniunii. Teama lor faţă de ingerinţele guvernamentale şi faţă de gestiunea în detaliu, este puternică. Cea mai puternică rezistenţă în transformarea Uniunii în "super-stat" a venit din partea acestor ţări, la care s-au adăugat România şi Bulgaria, şi a căror aderare a fost costisitoare. Integrarea vechilor Republici Iugoslave, a Croaţiei mai întâi, urmate de toate celelalte, plus a Albaninei, a reprezentat o afacere costisitoare pe plan economic, dar a beneficiat de o largă susţinere populară - "o Iugoslavie renăscută, dar într-o versiune mult mai mare, paşnică şi democratizată", pentru a relua termenii folosiţi de un confrate.
Ceva progrese
În ciuda sumbrelor previziuni ale Casandrei, progrese semnificative au fost realizate în domeniile climei şi mediului. Aceste progrese au fost marcate de numeroase eşecuri iar nu mai puţin de 4 summituri au avut loc la Copenhaga în decursul a două decenii. Cea mai mare realizare a fost crearea unei autorităţi comune a energiei, care a pus capăt celor mai dezastruoase derive ale politicii energetice naţionale. Iată că de aproape 25 de ani Uniunea are un preşedinte, ceea ce ni se pare un lucru evident astăzi. Cu toate acestea, dezbaterea continuă pentru a şti dacă acesta ar trebui să fie mai degrabă un negociator subtil sau un lider simpatic. Marile puteri europene preferă liderii strălucitori, carismatici cu condiţia ca aceştia să provină din rândul lor. Ţările mai mici par dimpotrivă să aibă o preferinţă pentru PDG (preşedinţi directori generali).
Rolul Europei în materie de politică externă a crescut sensibil în cursul ultimului sfert de secol. Deja în anii 1970, ministrul american al afacerilor externe, Henry Kissinger, se plângea că Europa nu are un număr de telefon, şi că e lipsită de influenţă. De când Europa are un număr de telefon, Uniunea Europeană a preluat conducerea diplomaţiei internaţionale, aşa cum a dovedit-o în materie energetică, punând astfel capăt numeroaselor conflicte care au răscolit Africa orientală. Declaraţia lui Olof Palme, conform căruia aderarea Suediei la CEE era de neconceput din cauza necesităţii existenţei unei corelări a politicilor externe, pare foarte îndepărtată.
Două scenarii posibile
Superputere sau supercriză ?
Cum va fi UE în 25 de ani ? O "super-uniune" puternică, cu 40 de ţări membre sau o uniune în criză, obosită de extinderile succesive şi slăbită de conflicte interne ? După părerea revistei Fokus, scenariul unei UE de 40 şi mai puternică decât astăzi este marcat în primul rând de abolirea uneia dintre politicile sale cele mai controversate - subvenţiile agricole : "Agricultorii militanţi francezi au fost în cele din urmă învinşi de tenacitatea criticilor din partea a numeroase noi ţări membre", imaginează revista. Ambiţia de a deveni un actor de neocolit pe scena internaţională s-a realizat de asemenea, şi forţele de menţinere a păcii europene sunt gata să acţioneze instantaneu în toate conflictele mondiale.
În al doilea scenariu, Fokus desenează o Uniune care a crescut prea repede. Ea n-a reuşit să-şi continue expansiunea nici să consolideze integrarea ultimelor state care au aderat. Astfel, ţările din Europa Centrală şi de Est, afectate de criza economică care a început în 2008, nu s-au redresat încă şi trăiesc într-o profundă frustrare din cauza lipsei de creştere economică. Şomajul, redevenit masiv pe tot continentul, este sursa unor tensiuni sociale şi a succesului partidelor extremiste. În cele din urmă, conchide revista, "tratatul de la Lisabona nu va fi salvat Europa şi nu a rezolvat complet toate problemele, aşa cum mulţi oameni sperau".
