Mai întâi veştile bune: s-ar putea în sfârşit ca britanicii să fi trecut peste război. Un sondaj YouGov publicat săptămâna trecută arată că imaginea pe care şi-o fac britanicii despre Germania este din ce în ce mai puţin definită de oameni siniştri în cizme înalte. Şi, deşi Marea Britanie este încă în mare majoritate sceptică cu privire la UE în sine dar şi rolul Germaniei în Uniune, britanicii au dezvoltat un fel de afecţiune pentru felul în care germanii îşi conduc ţara – politicienii, băncile, şcolile şi spitalele acestora sunt în general mai bine cotate decât echivalentele lor din Marea Britanie. De fapt, Germania este a doua ţară cea mai admirată în Marea Britanie, înainte de Statele Unite şi imediat după Suedia.

Adjectivul pe care britanicii îl asociază astăzi cu Germania este "muncitoare": ironic, dat fiind faptul că sârguinţa în muncă obişnuia să fie motivul pentru care oamenii nu o puteau suferi. În 1906, sociologul Max Scheler explica antipatia internaţională faţă de compatrioţii săi prin "bucuria lor pură în munca în sine – fără un scop, fără un motiv, fără finalitate". Aproximativ în aceeaşi vreme, colegul său Max Weber a inventat expresia "etica protestantă a muncii", pentru a sublinia aura cvasi-religioasă în jurul muncii în patria mamă. Germania acum promite mai mult ca niciodată să întruchipeze acest ideal: din 18 martie, cele două cele mai mari posturi ale ei sunt ocupate de persoane de religie protestantă: Angela Merkel este fiica unui preot luteran; iar noul preşedinte Joachim Gauck este el-însuşi fost preot protestant.

Germania "muncitoare", doar o imagine

Şi iată veştile proaste: renunţând la o imagine a Germaniei care îşi depăşise cam cu 50 de ani data limită de vânzare, Marea Britanie pare să fi adoptat un stereotip chiar şi mai vechi. Adevărul este că nemţii nu lucrează mai din greu decât englezii. Se poate chiar spune că lucrează din ce în ce mai puţin.

Într-un raport UE din 2010, privind concediile anuale, Germania a ieşit în top, cu 40 de zile pe an – comparativ cu 33 în "şovăielnica la muncă" Grecie. În epoca modelelor de muncă flexibile şi a telefoanelor din ce în ce mai sofisticate, care pot suna oriunde şi la orice oră, durata exactă a muncii este extrem de greu de stabilit, dar în niciun studiu recent Germania nu iese înaintea Marii Britanii, unde angajaţii de birou muncesc 43.6 de ore pe săptămână, în timp ce media UE este de 40.3.

Neobservată de mass-media din Marea Britanie, Germania a trecut recent printr-o dezbatere naţională privind sindromul epuizării, sau a extenuării legate de muncă. În ultimii şase ani, politicieni de vârf, bucătari-şefi şi antrenori de fotbal au demisionat din posturile lor din cauza stresului. La conferinţa lor anuală de luna trecută, chiar şi episcopii catolici s-au plâns de oboseala din cauza muncii – ar fi interesant de văzut ce-ar fi zis Weber de toate acestea.

Epuizarea, o "boală misterioasă"

Un studiu recent a arătat că puţini psihiatri puteau defini efectiv epuizarea în termeni medicali, ceea ce nu o face un caz de anxietate germană. Poate însemna doar că Germania este mult mai prevăzătoare atunci când vine vorba despre sensul muncii în acest secol al 21-lea al Wifi-ului. În „roata de hamster” [expresie care desemnează persoane care muncesc enorm, repetitiv, fără a şti prea bine în ce scop], atunci când directorul executiv al Lloyds, Antonio Horta-Osario, a luat un concediu de şase săptămâni pe motiv de epuizare, presa a râs, numind-o "boală misterioasă".

Ar trebui de altfel elucidat dacă există în definitiv o idee tipic germană a muncii. Harold James, în noua istorie a fabricantului prusian de oţel şi arme Krupp, îl citează pe fondatorul companiei pentru a sugera că în etica protestantă a muncii nu este atât vorba despre mai multe ore la birou cât despre a da un sens muncii: "Scopul muncii ar trebui să fie binele comun", spunea Alfred Krupp, "şi atunci munca este o binecuvântare, munca este rugăciune". Recenta decizie a celor de la Volkswagen, de a dezactiva telefoanele angajaţilor în afara orelor de muncă, poate fi un indiciu că idealul nu este încă mort.

Deci se poate oare ca noua îndrăgire britanică a Germaniei "muncitoare" să spună de fapt mai multe despre anxietatea britanică decât despre realizarea germană? Dacă germanii lucrează o perioadă de timp moderată, se distrează pe parcurs, şi reuşesc totuşi să fie economia cea mai de succes din Europa, de ce oamenii din Marea Britanie trudesc cu atâta silinţă?