Alegeți o limbă
Alegerile europene, marcate de un nou record de abstenţionism (doar 43% din 388 de milioane de alegători s-au dus la vot) poate nu vor modifica în mod semnificativ repartizarea scaunelor din Parlament. Totuşi, se schiţează schimbări profunde pe vechiul continent, atât în rândurile de dreapta cât şi în rândurile de stânga.
Partidul Popular European îşi confirmă poziţia sa ca fiind cel mai mare grup din Parlamentul European şi câştigă mandate. Partidul Socialist rămâne cel de-al doilea grup, dar pierde un număr important de mandate, compensate de creşterea semnificativă a Verzilor, care se afirmă că cel de-al patrulea grup, iar extrema- stângă îşi păstrează mandatele şi chiar câştigă câteva. Confirmându-şi rolul lor ca ac de cântar - când de stânga, când de dreapta - liberalii rămân cel de-al treilea grup, în timp ce partidele politice europene de dreapta ostile integrării europene înregistrează succese în multe ţări (Olanda, Austria, Ungaria, Marea Britanie).
Dar, dincolo de aparenţa de mobilitate scăzută a acestor partide începe să se ivească o profundă schimbare a politicii europene. Dreapta moderată reuşeşte în mod paradoxal să câştige pe două fronturi: acolo unde este la guvern, precum în Franţa, Italia, Germania, îi asigură victoria mesajul său de forţă liniştită, capabilă de a intercepta şi de a calma temerile electoratului. Acolo unde este în opoziţie, precum în Spania sau Marea Britanie, încasează dividendele votului de protest, care pedepseşte partidele la putere pentru criza economică.
Criza partidelor socialiste la nivel european, pare a fi mai mult o criză de limbaj, o afazie în raportul cu electoratul său tradiţional sau cu noii alegători potenţiali decât o criză politică. Un alt element, în fine, este extrem de semnificativ: succesul extremei drepte xenofobe şi anti-europene în Olanda, Marea Britanie, Austria, Ungaria şi chiar şi în Finlanda, unde frica de transformări sociale accelerate de criza economică se exprimă prin furie, ostilitate şi crearea unei "ordini" morale şi rasiste.
Aceste rezultate, care confirmă în general actuala repartizare a forţelor politice în Parlament, ar trebui de asemenea să înlăture ultimele piedici potenţiale în calea reinstituirii lui José Manuel Barroso ca preşedinte al Comisiei Europene. Este în schimb probabil ca Partidul Socialist European să revendice preşedinţia UE, prevăzută în Tratatul de la Lisabona, pentru un membru al formaţiunii sale. În acest caz, ce candidat ar fi mai puţin "socialist" şi mai adecvat în ochii celor de dreapta decât fostul prim-ministru britanic Tony Blair ?
