Alegeți o limbă
Una dintre tragicele iluzii ale speciei umane este să credem în inerenţa progresului. Privim în jurul nostru şi părem să validăm afirmaţia glorioasă conform căreia specia lipsită de scrupule “homo” devine din ce în ce mai “sapiens”.
Avem îngheţată Snickers, concepem copii prin fertilizare in vitro, avem tablete electronice foarte atrăgătoare pe care poţi face desene cu vârful degetului, avem valize pe role! Gândiţi-vă: am reuşit să trimitem un om pe Lună cu 35 de ani înainte de a ne veni ideea valizelor pe role; şi, totuşi, în acest stadiu ne aflăm. S-a renunţat definitiv la vechile tipuri de valize, cele pe care le ţineai de mâner respirând greu pe scări.
Nu este ceva formidabil? Viaţa pare imposibilă fără noile lucruri, iar curând vom avea numeroase alte inovaţii – tratamente pentru acnee, maşini cu motoare electrice, valize electrice – astfel că ni se va consolida superstiţia că istoria este un drum într-o singură direcţie, un infinit parcurs înainte spre o stare de nirvana a comunităţilor umane de tip liberal-democratice şi cu economii de piaţă. Nu ne învaţă istoria acest lucru, că umanitatea merge pe un drum permanent ascendent?
Lecţiile istoriei
De fapt, istoria ne învaţă că lucrurile pot degenera în mod imprevizibil şi inexplicabil, alunecând înapoi în întuneric, în mizerie şi violenţe teribile. Romanii ne-au lăsat drumuri, apeducte, sticlă, sisteme de canalizare şi alte beneficii prezentate în faimosul show “Monty Python”; probabil că erau pe punctul de a descoperi valiza cu role când au intrat în declin în secolul al cincilea.
În orice mod am privi această situaţie, a fost o catastrofă pentru specia umană. Populaţiile britanice nu mai puteau citi sau scrie. Durata de viaţă a scăzut la aproximativ 32 de ani, iar numărul locuitorilor s-a redus. Bovinele din aceste teritorii au dispărut. Secretul sistemelor de încălzire romane a fost dat uitării, iar crescătorii de porci au construit colibe mizerabile pe ruinele oraşelor, fixând stâlpii de susţinere a noilor construcţii pe mozaicuri.
Spre exemplu, în locul fostului oraş roman care era în zona actualei Londre nu mai găsim nicio urmă a vreunui habitat uman, cu excepţia unui pământ cenuşiu care ar putea fi un indiciu al unui incendiu major sau al vreunui sistem agricol primitiv.
A fost nevoie de sute de ani pentru ca populaţia să ajungă la nivelul din perioada Imperiului Roman. Dacă ne gândim că un astfel de dezastru nu se poate întâmpla din nou, nu doar că suntem aroganţi, dar uităm lecţiile date de trecutul foarte recent. Nu vă gândiţi la templele aztecilor sau incaşilor ori la ruinele domurilor civilizaţiei pierdute a Marelui Zimbabwe.
Iată un exemplu al epocii noastre: soarta evreilor europeni, masacraţi pe vremea părinţilor şi bunicilor noştri, la ordinele debile ale unui guvern ales de cetăţeni într-o ţară care era una dintre cele mai civilizate de pe Terra; sau priviţi înălţimea clădirilor oraşelor germane moderne şi plângeţi acele construcţii medievale distruse în totalitate într-un ciclu incontrolabil de răzbunare. Da, lucrurile regresează, pot regresa rapid.
Tehnologia, libertatea, democraţia, confortul – toate pot dispărea. Oricât de mulţumiţi am fi de noi înşine, “tragedia ne pândeşte”, conform poetului Geoffrey Hill; iar acest lucru nu este nicăieri mai evident decât în Grecia de astăzi.
Agonia de fiecare zi
În fiecare zi, aflăm noi orori: foste familii bogate stau la coadă acum pentru a avea pâine, oamenii sunt în agonie pentru că statul nu mai are fonduri pentru subvenţionarea medicamentelor tratării cancerului. Pensiile sunt reduse, standardele de trai sunt în scădere, şomajul este în creştere, rata sinuciderilor este cea mai ridicată din cadrul Uniunii Europene, după ce a fost la un nivel foarte scăzut.
Asistăm cum o întreagă naţiune este supusă de mult timp unei umilinţe economice şi politice; şi, oricare ar fi rezultatul scrutinului de duminică, suntem hotărâţi să înrăutăţim lucrurile. Nu există niciun plan pentru ieşirea Greciei din zona euro, eu, cel puţin, nu am cunoştinţă despre un asemenea plan.
Niciun lider european nu îndrăzneşte să sugereze o astfel de posibilitate, dat fiind că o asemenea măsură ar fi o profanare a principiului unei Uniuni Europene mai integrate. În schimb, toţi părem să fim de acord cu un plan pentru crearea unei uniuni fiscale care (dacă ar fi să însemne ceva) ar însemna subminarea fundamentelor democraţiei occidentale.
Acest concept istoric al dezvolării permanente – ideea iminentului progres politic şi economic – este unul modern. În vremurile îndepărtate, se vorbea frecvent de epoci de aur pierdute, de virtuţi republicane uitate sau de mituri paradiziace. Abia în ultimele secole, oamenii au trecut la interpretarea progresistă a istoriei, dar pot fi iertaţi pentru atitudinea optimistă.
Am asistat la emanciparea femeii, la extinderea modelului de afaceri pentru a fi accesibil tuturor oamenilor, s-a acceptat că nu pot fi percepute impozite în lipsa reprezentării politice şi că oamenii trebuie să îşi poate determina destinele în mod democratic.
Sensul libertăţii
Iar, acum, iată ce se propune în Grecia. De dragul utilizării monedei euro împreună, suntem gata să sacrificăm democraţia chiar în locul unde a luat fiinţă. Ce sens are ca un cetăţean grec să voteze pentru un program economic, dacă acel program este stabilit la Bruxelles sau, în realitate, în Germania? Care este sensul libertăţii greceşti, al libertăţii pentru care a luptat Byron, dacă Grecia revine la un fel de dependenţă otomană deşi Înalta Poartă este acum la Berlin?
Sistemul nu va merge. Dacă lucrurile evoluează ca acum, vom vedea mai multă sărăcie, mai multe resentimente şi vor fi şanse mai mari ca taraba de kebabi să fie incendiată. Grecia va fi liberă din nou într-o bună zi – în sensul că eu cred că este mai probabil să se întâmple decât să nu se întâmple ca noii lideri greci să găsească o modalitate de restabilire a competitivităţii prin devalorizare şi prin ieşirea din zona euro – dintr-un motiv simplu: încrederea pieţelor financiare în apartenenţa Greciei este greu de restabilit.
În lipsa unei soluţii, în lipsa clarităţii, mă tem că suferinţele vor continua. Cea mai bună modalitate ar fi o scindare ordonată într-o veche zonă euro şi o nouă zonă euro, situată la periferie. Cu fiecare nouă zi de ezitări, amânăm perspectiva relansării economice la nivel global; în timp ce soluţia aprobată acum – o uniune fiscală şi politică – va aduce continentul într-o epocă întunecată din punctul de vedere al democraţiei.
