“Europa este istorie”

Nu. În ultima vreme, mulţi vorbesc despre Europa ca şi cum ar fi devenit deja irelevantă. În contextul creşterii economice anemice, pe fondul continuării crizei din zona euro şi din cauza complexităţii procesului decizional, trebuie să admitem că Europa este o ţintă predilectă a criticilor. Iar ascensiunea uimitoare a unor ţări precum Brazilia şi China, în ultimii ani, i-a făcut pe mulţi să creadă că Vechiul Continent este sortit să ajungă în coşul istoriei. Dar adepţii teoriei declinului ar face bine să îşi amintească de câteva aspecte esenţiale. Uniunea Europeană nu doar că rămâne cea mai mare economie unitară din lume, dar are şi al doilea buget al apărării din lume, din punctul de vedere al mărimii, după cel al Statelor Unite, în contextul în care UE dispune de 66 000 de militari mobilizaţi în teatre de operaţiuni externe şi are aproximativ 57 000 de diplomaţi (India abia dacă are 600). Valoarea Produsului Intern Brut al UE pe cap de locuitor, din punctul de vedere al puterii de cumpărare, încă este de aproape patru ori mai mare decât cea a Chinei, de trei ori mai mare decât a Braziliei şi de nouă ori mai mare decât a Indiei. Dacă acesta este declin economic, cu siguranţă depăşeşte nivelul de trai dintr-un stat emergent.

Este clar că puterea depinde nu doar de aceste resurse, ci şi de capacitatea de a le transforma pentru a avea rezultate. Însă Europa are rezultate şi la acest capitol: adevărul este că nicio altă putere, cu excepţia Statelor Unite, nu a mai avut un asemenea impact asupra lumii în ultimii 20 de ani. După sfârşitul Războiului Rece, Uniunea Europeană s-a extins în mod paşnic pentru a include 15 noi state membre şi a reuşit să transforme cea mai mare parte a regiunilor învecinate, reducând conflictele cu caracter etnic, exportând principiile statului de drept şi dezvoltând economii ale unor state, de la Marea Baltică până în Balcani. Comparaţi această situaţie cu cea a Chinei, a cărei ascensiune stârneşte temeri şi atrage rezistenţă în întreaga Asie.

Da, UE se confruntă în prezent cu o criză existenţială. Dar chiar dacă poartă această luptă, UE reuşeşte totuşi să contribuie mai mult decât alte puteri atât la soluţionarea conflictelor regionale, cât şi a problemelor globale. Atunci când au izbucnit revoluţiile arabe, în anul 2011, Uniunea Europeană, despre care se presupune că ar fi în situaţie de faliment, a promis mai multe fonduri decât Statele Unite pentru susţinerea democraţiei în Egipt şi Tunisia. Atunci când fostul lider libian Muammar Gaddafi era pe punctul de a comite un masacru în Benghazi, în martie 2011, Franţa şi Marea Britanie au preluat iniţiativa militară. Anul acesta, Franţa a intervenit militar pentru a împiedica islamişti şi traficanţi de droguri să preia controlul asupra sudului statului Mali. Poate că europenii nu au făcut suficient pentru oprirea conflictului din Siria, dar au avut o contribuţie la fel de mare ca alţi actori internaţionali în încercarea de rezolvare a acestei situaţii tragice.

Într-un anumit sens, este adevărat că Europa este într-un declin inevitabil. Timp de patru secole, Europa a fost forţa dominantă în relaţiile internaţionale. A fost inevitabil – şi dezirabil – ca alţi actori internaţionali să reducă, în timp şi în mod gradual, diferenţele privind bunăstarea şi puterea. După Al Doilea Război Mondial, procesul de atenuare a diferenţelor s-a accentuat. Dar europenii au beneficiat de pe urma acestei situaţii: prin interdependenţa economică în relaţia cu puterile emergente, inclusiv cu cele din Asia, europenii au continuat să crească propriul PIB şi să îmbunătăţească nivelul calităţii vieţii. Cu alte cuvinte, la fel ca Statele Unite – şi, de exemplu, spre deosebire de Rusia, la frontiera estică a continentului – Europa este într-un declin relativ, dar nu într-un declin absolut.

“Zona euro este o structură economică ineficientă”

Doar parţial. Mulţi descriu zona euro – cele 17 state care au euro drept monedă comună – ca fiind un dezastru economic. Însă, la nivel unitar, zona euro are o datorie mai mică şi o economie mai competitivă decât multe alte regiuni ale lumii. Spre exemplu, Fondul Monetar Internaţional preconizează că deficitul bugetar combinat al zonei euro, pe anul 2013, raportat la nivelul PIB-ului, va fi de 2,6% – doar o treime din cel al Statelor Unite. Datoria brută raportată la PIB este la aproximativ acelaşi nivel cu cea a Statelor Unite şi mult mai mică decât cea a Japoniei. Zona euro are o cotă de 15,6% din exporturile de la nivel global, cu mult peste cota de 8,3% a Statelor Unite şi cea de 4,6% a Japoniei.

Diferenţa reală dintre zona euro şi Statele Unite sau Japonia este că are dezechilibre bugetare interne, dar uniunea monetară nu este un stat, ea are o monedă comună, nu şi o trezorerie comună. Iar pieţele financiare analizează cele mai proaste cifre ale statelor individuale – spre exemplu, Grecia sau Italia –, nu cifrele combinate. Criza din zona euro este în primul rând o problemă politică mai degrabă decât una economică.

“Europenii sunt de pe Venus”

Dificil de făcut această comparaţie. În 2002, autorul american Robert Kagan scria celebra frază “americanii sunt de pe Marte, iar europenii de pe Venus”. Mai recent, Robert Gates, la acea vreme secretar american al Apărării, avertiza în 2010 în legătură cu “demilitarizarea” Europei. Dar armatele statelor europene nu doar că sunt printre cele mai puternice din lume; aceste evaluări ignoră una dintre cele mai mari realizări ale civilizaţiei umane: un continent care a fost sursa celor mai distructive conflicte din istorie a reuşit acum să ajungă la un acord pentru a renunţa la războaie pe propriul teritoriu. În plus, în Europa există diferenţe majore de atitudine privind recurgerea la abuzurile puterii brutale. Ţări cu atitudini mai agresive precum Polonia şi Marea Britanie sunt mai apropiate, ca abordare politică, de Statele Unite decât de pacifista Germanie. Şi, spre deosebire de puteri emergente precum China, care afirmă principiul neintervenţiei, europenii încă sunt pregătiţi să utilizeze forţa pentru a interveni în străinătate. Întrebaţi locuitorii oraşului Gao din Mali – ocupat aproape un an de islamişti fundamentalişti până când trupele franceze au intervenit pentru alungarea acestora – dacă îi consideră pe europeni pacifişti timizi.

În acelaşi timp, Statele Unite par a fi mai degrabă de pe Venus, în contextul în care îşi diminuează prezenţa militară externă după conflictele din Afganistan şi Irak, concentrându-se pe “dezvoltarea naţiunii pe plan intern”. Potrivit studiului Transatlantic Trends (Tendinţe Transatlantice), realizat constant de German Marshall Fund, doar 49% dintre americani cred că intervenţia în Libia a fost o decizie corectă, comparativ cu 48% dintre europeni. Aproape la fel de mulţi americani (68%) ca şi europeni (75%) doresc în prezent retragerea trupelor din Afganistan.

Mulţi americani care critică Europa oferă argumentul nivelului scăzut al bugetului militar. Dar, de fapt, la nivel colectiv, europenii au avut o cotă de aproximativ 20% din fondurile alocate apărării la nivel global în anul 2011, comparativ cu 8% în cazul Chinei, 4% în cazul Rusiei şi mai puţin de 3% în cazul Indiei, potrivit datelor Institutului Internaţional de Studii pentru Pace (SIPRI) de la Stockholm.

Citiţi partea a doua