La “Parlamentarium”, elegantul centrul al vizitatorilor Parlamentului European de la Bruxelles, o expozitie prezintă mesaje video şi obiecte depuse de cei mai marcanţi deputaţi europeni. Martin Schulz, preşedintele Parlamentului, a ales o bucată dintr-un zid care separa cândva Germania de Olanda. “Zidul nu mai există, datorită UE”, declară domnul Schulz. Uniunea Europeană nu poate pretinde, precum NATO, că a dărâmat Zidul Berlinului, dar se poate mândri cu desfiinţarea barierelor interne din cadrul UE.

Pentru domnul Schulz, europenii sunt pe bună dreptate geloşi faţă de identităţile lor respective; dar pentru a le menţine, trebuie să fie mai uniţi. Iar locul potrivit pentru a dezbate despre viitorul lor este Parlamentul. Nigel Farage, liderul Partidului Independenţei Marii Britanii a subliniat această iluzie: “este singurul Parlament din lume care nu poate lua singur iniţiativa propriei legislaţii”, afirmă el în mesajul său video.

Dintre cele trei mari instituţii ale UE, Parlamentul este cea cu “cea mai mică importanţă”. Într-un oraş cu mulţi preşedinţi, cel care conduce Parlamentul are o putere mai mică decât cel care conduce Comisia Europeană (serviciul public al UE) sau Consiliul European (care reprezintă cele 27 de guverne).

Un concurs la nivel european

Criticile la adresa UE sunt din ce în ce mai aspre şi s-ar putea să fie şi mai numeroase după viitoarele alegerile europene din luna mai. Europa este din ce în ce mai învinuită pentru criza economică şi pentru imigraţia nedorită. Încrederea în instituţiile UE este la un minim istoric. Cetăţenii simt că nu au nicio influenţă asupra deciziilor luate la Bruxelles. Prezenţa la vot la alegerile europene a scăzut sistematic la fiecare scrutin din 1979 şi până acum.

Ca răspuns, domnul Schulz propune un experiment politic care ar transforma alegerile într-un concurs la nivel european. Grupurile politice ar urma să nominalizeze candidaţi la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, care apoi s-ar înfrunta în campanii electorale şi pe ecranele de televiziune. Nu este un secret pentru nimeni că domnul Schulz, un social-democrat german, îşi doreşte el însuşi acest post. Un om care şi-a construit cariera pe post de ghimpe în coasta liderilor europeni ar putea avea totuşi un rol important în stabilirea programului lor.

Preluând modelul alegerilelor naţionale, în urma cărora liderul partidului câştigător devine “prim-ministru”, domnul Schulz speră să îndepărteze alegătorii de problemele care se limitează la îngustul cadru naţional. El doreşte să transforme dezbaterea dintr-o dispută sterilă pentru sau împotriva UE, într-una privind felul în care ar trebui să fie Uniunea. Ar fi, de asemenea, mai greu de argumentat pentru cei care, precum domnul Farage, critică actuala Comisie pentru că “nu este aleasă”.

Impulsiv, dar inteligent

Un fost mare amator de băutură, acum abstinent total de la alcool, şi proprietar al unei librării, domnul Schulz şi-a croit drumul de la politica municipală la Parlamentul European, unde a devenit ulterior liderul principalului grup european al social-democraţilor, de centru-stânga. În afara activităţilor desfăşurate la Bruxelles, este cunoscut îndeosebi pentru conflictul pe care l-a avut în 2003 cu premierul italian Silvio Berlusconi, care, înţepat de critică, a declarat că domnul Schulz ar fi ideal în rolul unui nazist într-un film despre lagărele de concentrare.

Chiar şi admiratorii lui spun că domnul Schulz poate fi bătăios şi impulsiv. Cu toate acestea, i-a impresionat pe reprezentanţii americani care îl consideră un politician inteligent, care încearcă să transforme Parlamentul European în ceva asemănător Congresului Statelor Unite. Deşi critică politicile de austeritate susţinute de Angela Merkel, îi place să acţioneze ca mediator între cancelarul german şi preşedintele francez, François Hollande. Se spune că până şi un duşman natural, cum este primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, consideră că discursurile de deschidere ale domnului Schulz la summiturile UE însufleţesc atmosfera. Cu toate acestea, faptul că îşi arată muşchii faţă de guverne şi le trage la socoteală în Parlament – întârziind validarea unui compromis minuţios în privinţa bugetului pe şapte ani al UE, plafonând bonusurile încasate de bancheri sau promovând o taxă pe tranzacţiile financiare – le înfuriază pe multe.

Miza cea mai ambiţioasă a Parlamentului este încercarea de a-şi impune alegerea în numirea conducerii Comisiei. Până acum, alegerea a fost făcută de către liderii naţionali, cu aprobarea deputaţilor europeni. În acest proces, mai multă democraţie poate fi lăudabilă, dar ridică noi probleme. Europa nu este o ţară cu un singur popor. În loc de o ciocnire palpitantă între titani, dezbaterile s-ar putea transforma într-o bolboroseală în jargon între necunoscuţi. O alegere, nu o selecţie, i-ar favoriza pe cei care sunt familiarizaţi cu instituţiile de la Bruxelles, cum ar fi domnul Schulz, în detrimentul prim-miniştrilor care pot fi reticenţi în a-şi risca locurile de muncă. Iar un preşedinte mai politizat ar avea mai multe obligaţii faţă de Parlament, şi mai puţin susceptibil să reprezinte interesele tuturor ţărilor din UE.

O configuraţie astrală favorabilă

În orice caz, o alegere indirectă nu ar contribui prea mult la clarificarea complexităţii. Comisia va fi împânzită cu alte 26 de persoane numite de guverne. Propunerile acesteia trebuie să fie aprobate de către Consiliul de Miniştri (care reprezintă guvernele naţionale, de obicei, în spatele uşilor închise), precum şi de către Parlament. Parlamentul nu are niciun cuvânt de spus în materie de politică economică. După cum spunea Pierre Kroll, un caricaturist belgian: “Democraţia se poate pierde dacă oamenii nu înţeleg nimic. Cine controlează cu adevărat bugetul ţării mele?”.

Domnul Schulz manevrează abil pentru a se propulsa la cel mai înalt nivel. Cu toate acestea, pentru a reuşi, trebuie ca multe stele să se plaseze într-o configuraţie favorabilă. Socialiştii europeni vor trebui să bată Partidul Popular European, de centru-dreapta, sau cel puţin să obţină un rezultat suficient de bun pentru a putea revendica victoria. Dacă doamna Merkel îşi menţine postul în urma alegerilor din Germania, din această toamnă, social-democraţii vor trebui intre într-o mare coaliţie pentru a fi capabili de a-i influenţa decizia. Şi chiar dacă doamna Merkel ar hotărâ să îl aleagă pe domnul Schulz, alţi lideri, îngrijoraţi de o “Europă germană”, i-ar permite unui german să preia conducerea Comisiei?