Alegeți o limbă
Faptul că cetăţenii regimurilor democratice denunţă eşecurile acestor sisteme de a atinge obiectivele declarate - şi chiar au dubii privind abilităţile acestora în acest sens - este parte a democraţiei. Dar aceasta nu este o scuză pentru a ignora profunzimea actualei crize a democraţiilor la nivel global şi, mai ales, a intensităţii pe care această criză o are în Europa.
În pofida unor procese democratice precum alegerile şi voturile în parlamente, există un sentiment larg răspândit, cum că societăţile noastre sunt conduse de un grup mic de persoane cu interese în domeniul economic, în mass-media şi în sfera politică, utilizate pentru propriile beneficii şi îmbogăţire.
Chiar dacă revoluţia digitală a permis desfăşurarea a tot mai multe activităţi fără tranzacţii monetare, cea mai mare parte a gândirii politice este dominată de o gândire catalogată drept economism îngust.
Au fost propuse numeroase linii de analiză mai mult sau mai puţin consistente pentru depăşirea actualei crize democratice. Prima se concentrează pe evoluţia oligarhică a claselor care ne guvernează – accentuarea inegalităţilor şi modul în care sunt deservite interesele unui nou grup de oameni hiperbogaţi.
A doua linie de analiză descrie societăţile noastre ca fiind postdemocratice, acordând o mai mare atenţie proceselor instituţionale şi rolului pe care îl au tehnicile manageriale în distrugerea structurilor sociale şi democratice.
A treia linie de analiză evidenţiază funcţia duală a revoluţiei digitale, de a consolida, pe de o parte, abilitatea organizaţiilor mari de a gestiona producţia în moduri care slăbesc rezistenţa colectivă, de a deţine controlul şi a monitoriza societăţile; pe de altă parte, se observă apariţia unor noi abilităţi la nivel individual şi al grupurilor în scopul dezvoltării gândirii critice, pentru a coordona, a inventa şi a aplica alternative concrete.
Teoreticienii care adoptă a treia linie de analiză sunt mai optimişti în legătură cu posibilitatea revigorării democraţiei, chiar dacă sunt de acord că problemele cu care se confruntă sunt majore.
Promovarea libertăţilor în domeniul Internetului şi a drepturilor în sfera digitală marchează un nou tip de relaţie între cetăţeni şi politică; activităţile politice mediate de Internet au fost din ce în ce mai întâlnite în revoltele din Iran, Siria, Spania şi Turcia; la fel se întâmplă şi în cazul mişcării pentru resurse comune din Italia şi, mai general, din Europa.
Aceste tendinţe diferă foarte mult de mişcările antiglobalizare de la sfârşitul secolului XX. Noile mişcări îşi au originile în tendinţele de exprimare la nivel individual, dar nu sunt în niciun caz individualiste în sens neoliberal. Au rolul de a dezvolta comunităţi axate pe prietenie, pe interese, practici şi zone comune, beneficiile având un status comun.
Noile mişcări se caracterizează prin participarea indivizilor la comunităţi sau tipuri de activităţi comune. Această implicare ar putea lua forma participării la activităţi, mai degrabă decât a apartenenţei formale sau a afilierii.
Fiecare comunitate se bazează foarte mult pe reţele computerizate şi pe media digitale pentru a se exprima şi coordona, dar şi pentru activităţile propriu-zise (software, activism online, cultură digitală sau sisteme de schimb la nivel local).
Realizările acestor mişcări sunt impresionante, dincolo de limitele pe care le au normal organizaţiile nonguvernamentale axate pe un singur domeniu. [[Noile mişcări sociale par a fi mult mai puternice şi atrăgătoare, având ca obiective combinate reformele politice radicale şi construirea unui trai cotidian mai bun]].
Nu doar că au înregistrat victorii precum respingerea Acordului comercial de combatere a contrafacerii (ACTA) în Parlamentul European sau rezultatele referendumurilor privind gestionarea apei în Italia, dar au reuşit şi construirea unor noi tehnologii precum softuri gratuite sau proiectare în comun; de asemenea, sunt create noi activităţi participatorii, cu noi mecanisme, de genul împrumuturi fără dobândă între persoane şi finanţare participatorie din donaţii.
La nivel mai general, aceste mişcări relansează producţia autonomă şi schimburile de bunuri, servicii, cultură şi cunoştinţe. Se confruntă totuşi cu obstacole, rezultate din dilema privind modul de poziţionare în relaţia cu puterea economică şi politică de la nivel central.
Constrângerile economice şi sociale existente în actualele politici sunt primul obstacol în calea mişcărilor care propun soluţii alternative pentru dezvoltarea societăţilor. În pofida crizei ecologice care se conturează şi a costurilor sociale devastatoare necesare menţinerii actualului status, schimbările de care este nevoie pentru un nou sistem par să fie inaccesibile pentru cei mai mulţi.
Obstacole de acest fel pot fi depăşite în timp, în contextul în care din ce în ce mai mulţi oameni abandonează într-o măsură mai mare sau mai mică sistemul socio-economic dominant pentru a încerca avantajele conferite de noile practici.
Totuşi, un astfel de scenariu etapizat este făcut puţin probabil de atitudinea actualilor lideri postdemocraţi. Ei cataloghează orice încercare de reformare radicală propusă de noile mişcări sociale drept o altă formă a demagogiei populiste.
În loc să încerce să creeze noi coaliţii cu aceste mişcări […], ei le stigmatizează şi le impun sisteme de reglementare mai ostile. Liderii politici par să prefere xenofobia populistă, în speranţa că vor convinge cetăţenii să îi susţină, decât să accepte reformele radicale.
Aceste constrângeri externe nu trebuie să ascundă faptul că reformarea în totalitate a societăţii are şi obstacole interne, în special dificultatea participanţilor de a ajunge la un acord privind o platformă centrală de reformă. Ei reutilizează sau dezvoltă instrumente interesante pentru deliberare colectivă, de la practicile bazate pe semne ale mişcărilor Acampada sau Ocupaţi Wall Street la instrumente online de luare a deciziilor precum Liquid feedback.
Oricum, aceste abordări s-au dovedit a fi ineficiente când se pune problema dezvoltării unor noi idei. În Spania a apărut o abordare hibridă care pare mai promiţătoare. Mişcarea 15 Mai 2011 a fost posibilă prin eforturile anterioare pentru dezvoltarea unei platforme politice. Evoluţia sa ulterioară a inclus o interacţiune interesantă cu promotorii reformelor radicale în sfera intelectuală.
Reţele precum Partido X au utilizat din plin tehnologia digitală pentru a-şi crea propunerile şi a le prezenţa spre dezbatere publicului larg. Politicile rezultate au alimentat programul Podemos şi alte mişcări care au înregistrat succese semnificative în scrutinul europarlamentar din mai 2014.
Însă juriul nu s-a pronunţat încă. Oare aplicarea cu obstinaţie a politicilor economice pentru menţinerea actualului sistem nu vor permite alte posibile schimbări în afară de xenofobia regresivă şi de regimurile autoritariste? Sau vor exista suficienţi lideri politici umanişti şi progresişti care să înţeleagă că sarcina lor este să le ofere autoritate celor care deja au încercat să construiască un alt viitor?
