Criza datoriilor: Irlanda va da faliment

17 mai 2011 – The Irish Times (Dublin)

În condiţiile în care guvernul irlandez este pe cale de a se îndatora cu un sfert de trilion de euro până in 2014, un îndelungat și haotic faliment naţional este inevitabil, anticipează cunoscutul economist Morgan Kelly.

La şase luni după ajutorul oferit de FMI/UE, cu un istoric de credit evaluat ceva mai bun decât a unui vagabond, și cu băncile gata să se repeadă și la economiile personale ale cetăţenilor, se conturează imaginea că ajutorul din luna noiembrie a anului trecut este un eşec lamentabil. Pe de altă parte, din punctul de vedere al reprezentanţilor Băncii Europene Centrale (BEC), ajutorul este considerat a fi doar un succes neînsemnat.

Un lucru care trebuie înţeles despre ajutorul oferit Irlandei este că nu are nimic de-a face cu repararea reputaţiei financiare a Irlandei, care să-i permită guvernului Irlandez luxul de a putea reîncepe să împrumute și să opereze pe piaţa acţiunilor la rate decente: ceea ce cetăţenii de rând cred că este de fapt destinaţia unui ajutor financiar.

Din contră, singurul ţel al ajutorului oferit Irlandei a fost de a înspăimânta Spania, aflată în situaţie similară, cu o demonstraţie clară cum că salvarea venită de la UE nu este pentru cei cu inimă slabă. Planul BCE a funcţionat, cel puţin până acum. Având la alegere între posibilitatea de a fi strânsă în corzi, precum Irlanda – deja subiect internaţional de ridiculizare, cu plata unor rate exorbitante fondurilor de ajutor, cu miniştrii guvernului dând socoteală unui asistent universitar maghiar – sau şansa de a-şi cârpi propriile zdrenţe, Spania a ales de la sine înţeles cea de-a doua alternativă.

O salvare pentru a speria Spania

De ce a fost necesar, sau cel puţin avantajos pentru UE, să forţeze o prăbuşire economică a Irlandei pentru a speria Spania? Răspunsul vine de la o greşeală fundamentală şi posibil fatală, ce porneşte încă de la proiectul de construcţie a zonei euro: lipsa oricărei soluţii în abordarea situaţiei unor bănci uriaşe nesolvabile.

Întorcându-ne la vremea când moneda euro era doar în fază de proiect, la mijlocul anilor 1990, nimeni nu şi-a putut închipui că bănci prudente și puternice precum AIB și Banca Irlandei, conduse de jucători de rugby pensionaţi, ar putea vreodată să împrumute zeci de miliarde de peste mări şi ţări şi să-i piardă în investiţii imobiliare trucate.

Dacă colapsul ar fi fost limitat doar la băncile irlandeze, posibilitatea de salvare ar fi putut fi cumva înfiripată, dar bântuie suspiciunea că multe bănci spaniole – care au umflat un balon imobiliar imaginar aproape la fel de exagerat ca și cel al Irlandei, dar în a noua putere economică a lumii – ar ascunde pierderi la fel de mari precum pierderile care au condus la scufundarea băncilor din Irlanda.

Situaţie unică în lume, BCE nu are o guvernare centralizată, care să o reprezinte în colectarea taxelor. Să salvezi un sistem bancar atât de mare precum al Spaniei ar necesita un efort masiv de resurse al ţărilor europene îndreptat către Fondul Monetar European: ceva care este atât de complicat politic și costisitor din punct de vedere financiar ar putea fi considerat doar ca o soluţie extremă, în încercarea de a evita prăbuşirea zonei euro. Cel mai uşor acum pentru BCE este să-şi ţină degetele încrucişate în speranţa că Spania ar putea să iasă singură din încurcătură, impulsionată de exemplul irlandezilor.

Insolvenţa irlandeză este de acum mai mult o chestiune de aritmetică decât de economie. Dacă totul se derulează conform planului, ca de obicei, datoria guvernului Irlandei va ajunge uşor la 250 de miliarde de euro, dar această sumă este oricum nepalpabilă: din orice punct ai privi, este vorba de o datorie guvernamentală de peste 120.000 euro pe muncitor sau cu 60% mai mult decât venitul naţional brut.

Irlanda a depăşit zona roşie

Economiştii au o regulă de bază, conform căreia o dată ce datoria naţională depăşeşte venitul naţional al ţării, o economie mică este în pericol de a deveni restanţieră (economii mai mari, precum cea a Japoniei, pot evident acumula datorii mai mari). Prin urmare, Irlanda este deocamdată în zona roşie, în care schimbările periferice ale condiţiilor de ajutorare nu pot influenţa cu nimic situaţia creată: ”o să ajungem în Hudson” (intrăm în faliment).

BCE a aprobat și a împrumutat Irlandei banii care să asigure rambursarea de către guvern a împrumuturilor primite de la bănci precum Anglo Irish Bank și Nationwide, dar acum ea se regăseşte în aceeași situație ca și băncile care au oferit ajutor guvernului: de a pierde majoritatea sumei împrumutate. Cu alte cuvinte, criza bancară irlandeză a devenit parte a unei crize financiare lărgite europene, creată la nivele naţionale.

Dată fiind paralizia politică din cadrul UE, și a faptului că BCE, care consideră că menirea sa principală este îmbunarea editorilor de tabloide germane, rezultatul cel mai probabil al crizei datoriilor europene este ca, în aproximativ doi ani, să se permită băncilor Franţei și Germaniei să-şi reconstruiască rezervele pierdute, prin forţarea economiilor insolvente într-un fel de faliment.

În mod sigur: în timp ce restanţele guvernamentale sunt o stare normală de lucru în ţări precum Grecia și Argentina, pentru o ţară ca Irlanda, care se bazează pe reputaţia sa ca un loc sigur de a face afaceri, un faliment ar fi catastrofal.

Falimentele la nivel naţional se întind de-a lungul mai multor ani, deoarece creditorii negociază dur pentru condiţii mai avantajoase sau pentru vânzarea aşa numitor fonduri-vultur, care sunt implicate în litigii internaţionale fără sfârşit, cu scopul de a avea averi naţionale, cum ar fi aeronavele, sechestrate, în speranţa ca ele sa devină atât de inutile încât să nu mai fie dorite.

Chiar și mai rău, un faliment nu poate ajuta cu nimic în repararea situaţiei financiare a Irlandei. Date fiind și celelalte implicaţii ale statului irlandez (la bănci, NAMA, UE, BCE și FMI), pentru ca un faliment să readucă datoria guvernamentală la un nivel suportabil, deţinătorii acţiunilor guvernului vor trebui să fie mai mult sau mai puţin măturaţi de pe faţa pământului. Din păcate, majoritatea acţiunilor sunt deţinute de băncile irlandeze și de companiile de asigurări.

Un joc al pasării pachetului de insolvenţă

Cu alte cuvinte, ne-am angrenat într-un joc zadarnic al pasării pachetului de insolvenţă: în primul rând de la bănci către statul irlandez, apoi de la stat înapoi la bănci și companiile de asigurări. Un eventual rezultat va fi probabil să vedem Irlanda ca pe un protectorat al UE, echivalentul european al Puerto Rico.

Considerând că nu vrem să urmăm calea curentă care conduce spre un faliment dictat de BCE și vâltoare unei ruinări naţionale, este oare ceva ce putem face? Există totuşi o cale de ieşire, care, chiar dacă nu este complet lipsită de durere, este în mod considerabil mai puţin dureroasă decât alternativa pe care Europa o pregăteşte pentru Irlanda.

Supravieţuirea naţională necesită ca Irlanda să reconsidere și să renunţe la varianta împrumutului. Aceasta în schimb presupune ca guvernul să facă două lucruri: să se elibereze de povara băncilor și să-şi readucă de urgenţă bugetul în echilibru.

Primele sunt băncile. Chiar dacă BCE nu vrea să salveze băncile irlandeze, nu le va putea lăsa nici să se prăbuşească, pornind astfel un val de panică care să lovească întreaga Europă.

Irlanda ar trebui să se distanţeze de sistemul bancar, returnând bunurile NAMA către bănci și retrăgând bonurile sale valorice din bănci. Astfel BCE poate învăţa un adevăr economic primordial și anume acela că dacă împrumuţi 160 de miliarde de euro unor bănci insolvente, garantate de un stat insolvent, nu mai eşti un creditor, ci devii proprietar. Într-o anumită etapă BCE poate scoate o radieră și să scrie ”Capital” acolo unde în prezent este scris ”Împrumut de urgenţă”. Când se vor hotărî să facă acest lucru, va fi problema lor și nu a noastră.

Cum poate răspunde Europa

Dintr-o lovitură, guvernul irlandez poate înjumătăţi datoria sa la 110 miliarde de euro, sumă cu care se poate trăi. BCE nu poate face nimic, în schimb, băncilor irlandeze fără a declanşa o panică catastrofală în Spania și în restul Europei. Singura cale prin care Europa poate răspunde este oprind finanţarea guvernului irlandez. Cum am menţionat anterior, a doua problemă de supravieţuire naţională este de a pune imediat bugetul guvernului în echilibru.

Tăind neîntârziat împrumuturile guvernamentale la zero nu este lipsit de dureri, dar este singura cale de a ne elibera din plasa rechinilor bancheri, care a făcut din noi subiect de parodie. Aducând imediat bugetul în echilibru ne concentrăm atenţia pe faptul că problemele Irlandei au început aproape în întregime de la activitatea a şase bănci particulare și în timp ce ne eliberăm pe noi înşine, ne distanţăm de aceste instituţii otrăvitoare.

La fel de important este că se trimite un semnal lumii despre faptul că Irlanda – care acum 20 de ani arăta lumii întregi cum o ţară mică a putut să se scoată singură din sărăcie prin energia și hărnicia locuitorilor, dar care ulterior a alunecat între hoţi şi acoliţii lor politici – este înapoi pe picioarele sale și trăieşte.

Desigur, noi ştim că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Politicienii irlandezi sunt prea obişnuiţi să fie recompensaţi de Bruxelles pentru a se întoarce împotrivă, chiar dacă este o chestiune de supravieţuire naţională. Este mult mai uşor să fii ţinut de mână printre orbi, până când ţi se lungeşte nasul în jurul gâtului, și apoi să fii zvârlit în cuşca falimentului.

Factual or translation error? Tell us.