Poate că datele de ieri [16 august] despre economia germană care îşi încetineşte mersul au ajutat autorităţile de la Berlin să înţeleagă faptul că în zona euro suntem toţi în aceeaşi barcă. Reuniunea de la Paris dintre Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel anunţă noutăţi importante care, cum este acum regula în Europa, ar fi fost optime cu vreo două luni în urmă, când ne-ar fi scutit de o mulţime de necazuri şi de sacrificii. Sperăm să fie suficiente, chiar anunţate acum. Un guvern economic pentru zona euro este exact ceea ce se dorea de mult timp.

Dacă s-ar fi instaurat, cu reguli şi proceduri precise, Italia ar fi fost scutită de umilinţa din ultima săptămână [scrisoarea prin care BCE detalia guvernului italian măsurile de austeritate pe care trebuia să le ia de urgenţă ]. Întâlnirea de la Paris a fost o bună ocazie pentru a începe corectarea greşelilor comise de perechea franco-germană de la nefericitul summit de la Deauville din octombrie anul trecut şi pentru a depăşi lipsurile şi ambiguităţile summit-ului european din 21 iulie.

Falimentul "metodei interguvernamentale"

Unele din consecinţele negative ale acelor greşeli totuşi nu vor putea fi evitate, altele da. Numirea unui preşedinte politic al zonei euro este o jumătate de pas în vederea unei soluţii mai complete şi mai legitime din punct de vedere democratic, soluţie însă care displace ţărilor mai puternice. Arată falimentul “metodei interguvernamentale” (Europa funcţionează mai ales prin rapoarte directe între guverne, nu prin instituţii centrale).

Nu putem depăşi actualele dificultăţi ale monedei europene fără un mecanism mai eficient care să împiedice statele să încalce Pactul de stabilitate. Sancţiunile “aproape automate” cerute la un moment dat de Banca Centrală Europeană, şi ieri din nou de primul ministru olandez, ar fi fost cel mai bun mod de a reduce incertitudinea de pe pieţele financiare. În privinţa sancţiunilor “aproape automate” Sarkozy a convins-o pe Merkel să renunţe la ele, tocmai la Deauville, pentru că se temea pentru Franţa. E îndoielnic că instaurarea unui “domn euro” politic şi a unei “reguli de aur” constituţionale a echilibrului bugetar în toate statele membre ar putea obţine acelaşi efect.

Da euroobligaţiunilor, dar nu înainte de un comportament adecvat

Îndreptarea către bugete echilibrate în anii următori era regula cheie a Pactului de Stabilitate pentru euro, prima versiune. Ea a fost suspendată de Germania şi Franţa în 2003. Dacă noul mecanism, uşor întărit, al guvernului economic comun reuşeşte să funcţioneze, va putea deschide noi drumuri pentru titluri ale datoriei comune pentru zona euro (euroobligaţiuni). Dar nu înainte. Căci au dreptate nemţii, pentru că mai întâi trebuie eliminat riscul ca anumite state să fie tentate de unele comportamente iresponsabile.

Surpriza este apariţia unei taxe pe tranzacţiile financiare, similară cu cea dragă cândva mişcărilor anti-globalizare şi numită taxa Tobin. Ar fi bine dacă s-ar reuşi punerea sa în funcţiune, căci cu cât vor fi mai numeroase ţările care nu o vor adopta (iar Marea Britanie nu are deloc intenţia asta) cu atât mai rău vor fi afectaţi cei care o vor adopta şi care îşi vor vedea schimburile comerciale slăbite.

Faptul că Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel au considerat că trebuia să o scoată din nou la iveală, arată o nouă eroare colosală comisă la Deauville şi reeditată pe 21 iulie. “Responsabilizarea sectorului privat” în criza datoriei, cerută de Germania cu obiectivul de a face ca băncile să plătească o parte din notă, şi adoptată doar de Grecia, a copleşit, aşa cum prevăzuse BCE, ţările slabe fără a şterge zâmbetul bancherilor.