Alegeți o limbă
Schimbările în echilibrul puterilor se ghicesc din micile detalii. De exemplu, la Lusaka, niciun ministru zambian nu a participat la sărbătoarea reginei Olandei sau la cea a Zilei Independenţei SUA. În cabinetele ministeriale, investitorii brazilieni, indieni şi chinezi se simt ca la ei acasă. Aşa ne dăm seama că albii îşi pierd influenţa în Africa.
Haita de "lei africani", cum sunt numite aceste economii cu creştere puternică, prin analogie cu "tigrii asiatici" din anii 1990, se înmulţeşte : Nigeria, Kenya, Ghana, Zambia, Angola, Uganda, Rwanda şi Etiopia. Cu zece ani de creştere economică la activ, aceste state îşi au proprii zgârie-nori în capitală, sushi-baruri şi iPhone-uri.
Occidentalii sunt încă prezenţi: diplomaţi, umanitari de tot soiul. Doar că nu mai joacă niciun rol semnificativ. În anii 1970, fluxurile din Nord către Sud constau în 70% din ajutoare. Astăzi acest procentaj este redus la 13%.
Întreprinderile se tem de Africa imprevizibilă
Reducerea ajutoarelor nu a fost însoţită de o intensificare a activităţilor comerciale şi a investiţiilor companiilor occidentale. În treizeci de ani, ponderea Europei occidentale în comerţul extern al Africii a scăzut de la 51% la 28%. Desigur, câteva multinaţionale occidentale precum Heineken şi Unilever investesc în Africa, dar ele sunt active acolo de mult timp. Majoritatea întreprinderilor occidentale nu au o strategie africană anume. Ele se tem de Africa, pe care o consideră imprevizibilă.
Cea mai mare schimbare în Africa a fost declanşată de un actor care nu a căutat să provoace aşa ceva: China îşi procură de pe acest continent cupru, staniu, bauxită, minereu de fier, coltan (columbită-tantalită) şi lemn exotic, şi construieşte drumuri, poduri, căi ferate, aeroporturi şi stadioane de fotbal. Cele din urmă sunt oferite liderilor africani, în timp ce infrastructura foloseşte pentru a transporta bogăţiile subsolului către Orient.
Omul alb vede China ca un prădător capitalist
Superputerea asiatică nu are intenţii curate. Omul alb nu o vede cu ochi buni. Şi îşi exprimă neputinţa prin reprobarea morală: China este un prădător capitalist care jefuieşte Africa. Acest punct de vedere suscită ilaritatea elitelor africane, care, pe măsură ce prosperă mai mult, dobândesc o imagine mai bună despre ei înşişi: "Şi nu este ceea ce aţi făcut mai bine de un secol, voi occidentalii?!"
Le mai rămâne occidentalilor doar să plece din Africa cu coada între picioare? Bineînţeles că nu! Ei trebuie să-şi regândească rolul şi relaţia pe care o au cu Africa. Trebuie mai ales să se lepede de sentimentul de superioritate şi de paternalismul care au caracterizat relaţiile lor cu Africa de peste 150 de ani. Africanii sunt mulţumiţi de chinezi, printre alte motive - şi nu dintre cele mai mărunte - fiindcă aceştia conduc cu ei relaţii de afaceri lipsite de pasiuni.
Un Maghreb islamist nu e o perspectivă plăcută
Apoi, Occidentul trebuie să aibă o idee clară de ce anume caută în Africa. Noua sa politică faţă de continent trebuie să fie articulată în jurul a cel puţin trei axe: geopolitica, economia şi tot ce ţine de umanitar.
A trebuit ceva timp, dar în cele din urmă Franţa, şi apoi Marea Britanie şi Statele Unite, au ajuns să înţeleagă că un Maghreb islamist nu este o perspectivă plăcută. Nici Statele Unite şi nici China nu vor conduce lupta împotriva islamiştilor şi bandiţilor. Stabilitatea Africii prezintă un interes geopolitic pentru Europa.
În acest secol, în care materiile prime se fac din ce în ce mai rare, Africa adăposteşte o mare parte a rezervelor. China are acces la materii prime, Brazilia şi India îşi iau de asemenea partea lor. Dar, jenaţi de istoria lor colonială, albii stau deoparte. Axa economică prezintă un dublu interes. Nu numai că Africa dispune de materii prime, ci este, pe deasupra, şi o piaţă de desfacere cu mare potenţial de creştere pentru industria europeană. Firmele de consultanţă McKinsey şi KPMG au constatat că randamentul investiţiilor nu este nicăieri la fel de mare ca în sudul Saharei.
Occidentalii trebuie să se lepede de trecut
Cea de a treia axă a politicii faţă de Africa este mai cunoscută: empatia faţă de o sărăcie fără nicio altă perspectivă aparentă, în care se zbat mii de oameni. Traiectoria de creştere a Africii nu seamănă cu cea a ţărilor occidentale. Pentru moment nici vorbă despre acel fenomen numit "trickle down", scurgerea de bogăţie de la cei mai avuţi către cei mai săraci. În economiile în plină creştere precum Angola şi Mozambic, sărăcia se agravează, dinmpotrivă. În plus, aceste economii nu s-au angajat într-un proces de diversificare, ceea ce face "leii" să fie extrem de vulnerabili faţă de o fluctuaţie a preţurilor materiilor prime.
Conflictele, consecinţe ale inegalităţilor crescânde şi ale foametei - parţial cauzată de schimbările climatice - vor continua să provoace dezastre umanitare în număr mare.
Europenii trebuie să se inspire din "realpolitik" practicată de China şi să-şi elaboreze o politică proprie şi decentă faţă de Africa. Pentru aceasta, ei trebuie să se scuture de trecutul lor încărcat: să nu le fie teamă de a fi acuzaţi de "neocolonialism" atunci când participă la cursa pentru materii prime. Dar trebuie şi să se descotorosească de sentimentul lor de superioritate şi să meargă în întâmpinarea Africii de la egal la egal.
Franţa are dreptate să se angajeze în lupta împotriva rebelilor islamişti în Mali. Dar apoi ea trebuie să ceară, conform regulilor de "realpolitik", întâietatea concesiilor pentru uraniu sau terenuri agricole.
