Alegeți o limbă
A trecut ceva timp de când se spune că singura soluţie pentru zona euro ar fi să se ajungă la un copromis între cei care reclamă o disciplină bugetară strictă şi cei care cer un ajutor sau o garanţie comună pentru datorii. După mai bine de trei ani, birocraţia europeană s-a dovedit incapabilă să propună soluţii care să permită realizarea acestui echilibru.
Între timp, Banca Centrală Europeană (BCE) a jucat rolul controversat de furnizor de lichidităţi în regim de urgenţă în momentele în care tensiunea pe pieţe a crescut foarte mult. De fiecare dată când BCE proceda la o punere la dispoziţie excepţională de lichidităţi, guvernanţa economică europeană câştiga timp pentru a găsi noi soluţii, ceea ce nu a împiedicat-o să cadă de repetate ori în pasivitate şi letargie, ameninţând însăşi stabilitate monedei unice. În acest context a apărut Mario Draghi, cel care a schimbat regulile.
Preşedintele BCE s-a preocupat mai întâi să arate că dacă este nevoie de facilităţi de trezorerie, el este cel care poate să le ofere precum nimeni altul, şi ca atare a lansat în decembrie 2011 şi în februarie 2012 două programe de refinanţare pe termen lung deosebit de ambiţioase.
Iar când s-a dovedit că liderii europeni nu reacţionează în consecinţă, BCE a început să-şi schimbe discursul. În primăvară, şi mai ales în timpul verii, autoritatea monetară europeană a impus reguli ale jocului care urmau să schimbe orientarea acestui guvern economic european inoperant.
Un ajutor cu anumite condiții
Pe de o parte, autoritatea monetară a reamintit de nenumărate ori că nu ea este cea care trebuie să rezolve criza datoriilor publice şi să restabilească echilibrul dorit între rigoare bugetară şi soliditate financiară. Pe de altă parte, BCE a sfârşit prin a face un pas înainte ingenios impunând zonei euro o ordine de zi faţă de care liderii săi erau reticenţi.
Draghi a dat un exemplu încă din vara aceasta, devenind un adevărat iniţiator al unei noi reguli de joc, “game changer”-ul de care avea nevoie moneda euro. Pe 6 septembrie, BCE a lansat un pariu riscant, dar mai coerent decât cele pe care continuă mulţi să le facă. Astfel, de exemplu, unii continuă să reamintească faptul că, la începutul verii, Draghi a afirmat că va face ceea ce trebuie pentru euro. Şi asta a făcut. Mai întâi pentru că i-a obligat pe unii să accepte condiţiile necesare: pentru Spania, un nou plan de salvare; iar pentru ceilalţi, să accepte ideea că fără solidaritate financiară, nimeni nu poate avea avea un viitor în cadrul euro.
Titlul programului de răscumpărare a datoriei – Outright Monetary Transactions [Tranzacţii Monetare Directe] – este elocvent. Acesta pune bazele a ceea ce părea iniţial un acord imposiblil între Nord şi Sud în zona euro. BCE propune un ajutor “nelimitat” sau “fără rezerve” (outright), ceea ce nu trebuie subestimat.
O salvare responsabilă
Pe de altă parte, BCE continuă să se arate foarte prudentă din punct de vedere monetar, deoarece vrea să sterilizeze achiziţiile realizate, pentru a evita o simplă monetizare a datoriei [adică BCE va retrage din sistemul monetar echivalentul banilor investiţi pe piaţa datoriei publice]. Este vorba de instaurarea unui ajutor supus condiţiilor, ceea ce se încercă de mai multe luni fără succes. Natura schimbului este clară: o salvare prudentă sau care se vrea a fi “moderată” (cu condiţii probabil mai dure decât cele la care se aşteaptă Spania, dar fără nicio legătură cu cele suportate de Irlanda sau Grecia) ca etapă indispensabilă pentru un viitor mai bun.
Şi dacă lucrurile se desfăşoară după cum este prevăzut, trebuie să ne aşteptăm la un sprijin credibil pentru euro şi, în paralel, la o eventuală reducere a costurilor de finanţare pentru ţările vulnerabile, condiţii necesare dar încă insuficiente pentru ca ţări precum Spania să recâştige încrederea investitorilor. Toate acestea cu condiţia ca oferta să nu eşueze. Spania trebuie, într-adevăr, să solicite această salvare în mod responsabil.
Şi odată cu luarea acestei decizii ce implică multe consecinţe, ţara noastră va permite, în mod involuntar, reconsolidarea zonei euro, printre altele pentru că speculatorii afirmă că zona euro este ameninţată de ţările din Sud. Apoi, va fi rândul Italiei, care nu va putea să se eschiveze, şi care va trebui la rândul ei să-şi asume responsabilităţile. Toate acestea necesită timp şi, chiar dacă poate părea optimist, ar putea fi începutul sfârşitului agoniei.
Din Italia
Curajul lui Mario Draghi
Il Sole 24 Ore, care milita de multă vreme pentru o intervenţie precum cea realizată de BCE pe 6 septembrie, laudă cu prisos preşedintele acestei instituţii.
Mario Draghi “a dovedit că are curajul de a fi independent” şi de a-şi îndeplini promisiunea de a face “tot ceea ce este cu putinţă pentru a salva euro”.
Marele tehnician de la Frankfurt şi-a făcut datoria, dând dovadă de independenţă şi de curaj politic, o virtute care, în aceste vremuri de alegeri repetate, nu este adesea întâlnită în Europa. Draghi nu a ezitat să înfrunte opoziţia deschisă a Bundesbank şi, mai mult decât atât, opinia publică germană. […] Nu numai că a peticit trei ani de greşeli comise de o politică europeană deficientă care a frânt euro, împingându-l pe marginea prăpăstiei. Dar a pregătit terenul pentru a conferi monedei unice o structură mai solidă şi a-i oferi un viitor mai stabil, coerent şi credibil.
“Cuvântul revine acum guvernelor”, scrie cotidianul economic: numeroşi sunt cei care se tem că plasa de securitate a BCE o să conducă la laxism. Dar condiţionarea cererii de intervenţie a Fondului European de Stabilitate Financiară ar putea, dimpotrivă, “să stimuleze implementarea reformelor şi ajustarea accelerată a bugetelor publice, şi să evite o punere sub tutelă europeană care nu este acceptată de către opinia publică.”
