Alegeți o limbă
Drama în trei acte a şocat Europa. Mai întâi, asasinarea a trei militari de origine nord-africană în Toulouse şi apoi Montauban, în sud-vestul Franţei, fără ca nimeni să fie sigur de vreo legătură între cele două fapte. Şi apoi uciderea a trei copii şi a unui adult în faţa unei şcoli evreieşti din Toulouse, şi teama care a cuprins populaţia, de un “lup solitar”, poate neonazist. În sfârşit, asediul îndelungat al domiciliului suspectului numărul unu, şi dezvăluirea că era un islamist de 23 de ani, autor de infracţiuni minore devenit un ucigaş fanatic.
Parcursul criminal al lui Mohamed Merah a avut un asemenea ecou deoarece combină elemente inerente ale societăţilor noastre moderne: fascinaţia ucigaşului în serie, vechiul spectru al anti-semitismului şi cel nou al islamofobiei, mediatizarea faptelor diverse, voinţa de a controla societatea pentru a împiedica actele de teroare, căutarea unor repere comune între populaţiile autohtone şi cele originare din imigraţia din ultima jumătate de secol, şi, desigur, în toiul campaniei electorale franceze, utilizarea politică a unor astfel de evenimente.
Din această perspectivă trebuie deci analizat, pe termen scurt, modul în care va continua campania din Franţa, şi, pe termen lung, ce măsuri vor fi adoptate. Întrucât deja stânga franceză acuză serviciile de informaţii de a nu fi fost în stare să-l oprească pe Merah, iar preşedintele Nicolas Sarkozy propune să se legifereze asupra consultării site-urilor Internet extremiste.
Ca şi ziarul Le Monde, de obicei cumpănit, responsabilii politici par să considere că seria de crime a lui Merah ridică problema ameninţării teroriste, şi în special a Al-Qaida. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă încă a apartenenţei tânărului din Toulouse vreunei celule teroriste organizate, în ciuda călătoriilor sale în Afganistan şi Pakistan. Parcursul lui tinde mai degrabă să dovedească persistenţa unei tranşe radicalizate de tineri musulmani, născuţi în Europa dar în ruptură cu societatea europeană, şi care trec la acţiune din motive aleatorii şi, prin urmare, greu de prevăzut.
Şi îşi face din nou apariţia problema a ceea ce britanicii numesc “home grown terrorists” (terorişti crescuţi la noi acasă), după atentatele de la Londra în 2005, dar şi cea a mijloacelor de pus în aplicare pentru a contracara actelor de terorism comise de cetăţeni care evoluează, adeseori, în afara tradiţionalelor cercuri teroriste.
Prima întrebare necesită o dezbatere deschisă, tolerantă dar sinceră, despre modul în care societăţile europene trebuie să accepte o religie, Islamul, care îşi are desigur locul în Europa, dar în acelaşi timp refuzând comportamentele extremiste care alimentează neîncrederea şi ura. Dar această dezbatere trebuie să includă recunoaşterea inegalităţilor suferite de mulţi descendenţi de imigranţi (şi deci cetăţeni europeni), la şcoală şi pentru a găsi locuri de muncă. Trebuie de asemenea să includă modul de a lupta împotriva rasismului şi violenţei de extremă-dreapta. Valorile europene impun o anumită intransigenţă, în egală măsură faţă de ceea ce La Stampa numeşte “coşmarurile noastre gemene”.
A doua întrebare cere vigilenţă şi consecvenţă faţă de libertăţile individuale. Vigilenţă deoarece supravegherea comunicaţiilor şi a navigării pe Internet nu este mai acceptabilă astăzi decât după 11 septembrie. Consecvenţă pentru că nu putem pe de o parte apăra libertăţile individuale şi de cealaltă cere atotputernicia serviciilor de informaţii.
Dezbaterea privind protecţia datelor cu caracter personal este în toi de ani de zile între unele state, justiţia lor, Comisia Europeană, Parlamentul European şi organizaţiile de utilizatori ai Internetului şi de apărare a drepturilor omului. Aceasta nu trebuie să fie oprită de o ameninţare teroristă, desigur reală, dar imprecisă.
