Peste zece zile [în timpul Consiliului european din 25 martie] se întâlnesc liderii Uniunii Europene (UE) pentru a-şi concretiza guvernul economic. Acest summit va marca un înainte şi un după, având în vedere că puţine au avut un conţinut atât de decisiv pentru viitor. Primul paradox este faptul că, aşa cum s-a întâmplat mereu în UE, rezultatele au venit ca urmare a unei crize, în acest caz atât de violentă, precum cea a datoriei suverane, care a pus la îndoială uniunea monetară din jurul monedei europene. Din nou, UE a făcut o virtute din necesitate. La acest summit va trebui să se consolideze ceea ce s-a stabilit acum câteva zile în timpul reuniunii celor 17 ţări care fac parte din Zona euro: în schimbul amplificării şi flexibilizării mecanismului de ajutorare a ţărilor aflate în dificultate (440.000 de milioane de euro la dispoziţie, care se vor putea utiliza pentru a cumpăra direct datoria ţărilor afectate de speculaţie fără a fi nevoite să plătească dobânzi exorbitante) se stabileşte o politică economică având un caracter structural, numit Pactul pentru Euro, care îşi propune relaţionarea salariilor cu productivitatea, un mai bun control al deficitului, creşterea vârstei pensionării, planuri de recapitalizare a băncilor aflate în dificultate, şi scăderea progresivă şi anuală a datoriei publice.
Chiar fiind nuanţată de intervenţia autorităţilor, această politică presupune o garanţie a poziţiilor mai dure (a rigorii salariale, a ajustărilor bugetare, însănătoşirii financiare, condiţiilor de muncă,…) ale doamnei Merkel, care are mari greutăţi în ţara sa pentru a-i convinge pe nemţi că trebuie să dea mai mulţi bani pentru a ajuta ţările de la periferie să-şi depăşească problemele economice.
Al doilea paradox era reflectat de vicepreşedintele Comisiei Europene, Joaquín Almunia, când declara în Le Mondecă dificultăţile cele mai mari în materie de restructurare bancară se găsesc în ţara care cere ferm partenerilor europeni să demareze cât mai rapid reforme importante.
Al treilea paradox are legătură cu componentele guvernului economic. Există un consens generalizat legat de necesitate, dar lipseşte o dezbatere profundă legată de consecinţe pentru cetăţeni. Fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care a luptat atât de mult pentru ca Uniunea Europeană să un rămână o simplă uniune monetară, a calificat pactul anual despre creştere prezentat de José Manuel Barroso drept "documentul cel mai reacţionar produs vreodată de Comisie". Iar măsurile pentru a reduce şomajul în Europa, care afectează 23 de milioane de persoane, au dispărut pur şi simplu de pe terenul de joc. Nici măcar un există o aluzie retorică la locurile de muncă drept prioritate a zonei.
Din câte se ştie, guvernul economic înseamnă o nouă presiune asupra condiţiilor de viaţă ale majorităţii. Să vedem cum o explică.