Alegeți o limbă
Alimentat prin emisiunile de gaz cu efect de seră rezultate ca urmare a utilizării excesive a energiilor fosile, procesul de reîncălzire climatică a fost până acum frânat graţie rolului de tampon jucat de anumite “puţuri de carbon natural” (1) care au absorbit aproape jumătate din cantitatea de CO2 rejectată în atmosferă.
Dar care este cantitatea exactă de dioxid de carbon pe care ecosistemele terestre europene o capturează şi o evacuează în natură ? La această întrebare au încercat să răspundă mai multe sute de cercetători adunaţi în jurul proiectului "CarboEuropa". Intre 2004 şi 2008, aceştia au analizat schimburile de carbon de pe suprafaţa a o sută de situri aflate în Europa continentală (de la coasta Atlanticului până la Urali), cuprinzând zone forestiere, păşuni, zone de cultură agricolă şi într-o mai mică măsură, zăcăminte de turbă. Toţi carburanţii reprezentativi aflaţi pe teritoriul Uniunii Europene şi toate zonele extreme au fost luate în calcul. Iar rezultatul "bilanţului carbonului" furnizat este foarte interesant.
Se pare că ansamblul ecosistemelor terestre ale Europei continentale constituie surse de carbon. In medie, chiar cu existenţa unor variaţii regionale, "aproximativ 20% din emisiunile de carbon rezultate ca urmare a utilizării de carburanţi fosili sunt absorbite de către biosferă. Dar această cifră scade la 10% dacă luăm în considerare Europa celor 25 ". Mai mult, în această a doua situaţie, bilanţul devine neutru dacă includem impactul metanului şi al protoxidului de azot care, chiar dacă sunt prezente în cantităţi mai mici, au un impact net superior în procesul de reâncălzire climatică, faţă de dioxidul de carbon.
Aproape 60% din puţurile de carbon ale Europei continentale se află în ţările estice, în principal în Rusia, continuă interlocutorul nostru. " Pădurile constituie mijlocul natural cel mai performant de stocare a CO2 pe lungi perioade de timp" au constatat cercetătorii, însă păşunile îşi aduc şi ele contribuţia la acest proces acumulând, spre deosebire de regiunile forestiere, o mare cantitate de carbon în sol. Terenurile cultivate, din contră, constituie un punct negru : "constatăm că acestea sunt surse de emisie şi nu de rezervă a CO2. Agricultura europeană emite o cantitate mică de dioxid de carbon, însă reprezintă o sursă majoră a altor gaze cu efect de seră cum ar fi metanul şi protoxidul de azot". Aceasta este de altfel,o consecinţă a utilizării metodelor de practicare a unei agriculturii intensive.
Studiul ne-a livrat şi alte învăţăminte semnificative asupra capacităţii pădurilor de a captura CO2. "Dacă ne-am plasa pe o scară mult mai largă în timp şi spaţiu, am remarca că primul factor care influenţează această capacitate este vârsta pădurilor, dar aceasta este influenţată în aceeaşi măsură de depozitele de azot atmosferic. Mai mult încă, acest din urmă bilanţ ne-a relevat faptul că pădurile cele mai vechi continuă să acumuleze carbon, spre deosebire de ceea ce se credea şi anume că acţiunea lor ar fi neutră. Acesta este un element care ar trebui să reţină atenţia ţărilor care posedă importante suprafeţe împădurite. Rămâne în prezent să studiem cele mai bune metode de administrare a acestor "puţuri" în scopul de a menţine şi a creşte eficacitatea lor".
(1) Un puţ de carbon natural este un rezervor natural care absoarbe carbonul din atmosferă şi care contribuie astfel la diminuarea cantităţii de CO2. Astăzi, oceanele şi câteva suprafeţe vegetale constituie principalele rezerve de carbon natural.
