Știri Politica de imigrare

Ieşirea din cercul vicios

Înăsprirea controalelor la frontierele europene nu descurajează migranţii şi este o mană pentru călăuze. Cea mai bună strategie ar consista în tratarea fenomenului la rădăcină, şi anume a sărăciei în ţările de origine ale imigranţilor.

Publicat pe 28 octombrie 2013 la 12:46

Khaled Bensalam are 35 de ani şi are o mare experienţă în domeniul naval. Tatăl său a fost pescar, astfel încât familia lui nu a ştiut niciodată ce înseamnă foamea. Khaled a început să iasă pe mare cu tatăl lui de când era copil, iar când a devenit adolescent, ţinea deja cârma ambarcaţiunii. În momentul în care pescuitul nu a mai fost o afacere rentabilă, a trecut la transportul ilicit de persoane. Din Tunisia, unde locuieşte, croaziera până în Europa nu este lungă. Distanţa până la insula italiană Lampedusa este doar de 70 mile marine (aproximativ 130 de km), ceea ce înseamnă 22 de ore de navigaţie dacă marea este calmă. După deducerea costurilor (combustibilul şi cumnatul, care îi promovează afacerile şi dă mită paznicilor de coastă), două astfel de călătorii pe an îi permit să ducă un trai aproape luxos.

Primele două, în 2012, s-au desfăşurat cu bine. Jurnaliştii italieni chiar au luat interviuri pasagerilor respectivi; nu erau mai mult de 50 de persoane pe ambarcaţiunea de lemn lungă de aproximativ 10 metri. Costul călătoriei varia de la 1 000 de euro pentru străini, la 800 de euro pentru tunisieni şi 500 de euro pentru copii. În aprilie, domnul Bensalam a avut primul său incident: atunci când se apropiau de Lampedusa, înainte de ivirea zorilor, barca sa a fost reperată în mod întâmplător de lumina farurilor unei bărci italiene de patrulare.

Câteva minute mai târziu, italienii au urcat la bord. Domnul Bensalam a fost arestat şi, câteva zile mai târziu, deportat în Tunisia, unde a petrecut mai multe săptămâni în închisoare. Ambarcaţiunea i-a fost confiscată, dar domnul Bensalam a decis să reînceapă afacerile. A împrumutat nişte bani de la rude şi, cu ajutorul unor traficanţi locali, a cumpărat o barcă de peste 18 metri, cu care putea transporta 300 de pasageri.

Atâţia, în teorie, dar atunci când a ridicat ancora din nou, la sfârşitul lunii septembrie, la bord erau peste 500 de persoane. De data aceasta, totul a mers prost de la bun început. În primul rând, cineva a tras în ei când au plecat din port, cauzând pagube la motor. Apoi, pompa de santină nu a mai mers. În cele din urmă, pasagerii au intrat în panică. Atunci când ambarcaţiunea s-a scufundat în largul coastei insulei Lampedusa, pe 3 octombrie, cel puţin 350 de imigranţi ilegali şi-au pierdut viaţa în ceea ce a fost numită ulterior “tragedia navală de la Lampedusa”. Domnul Bensalam a supravieţuit acesteia, iar acum este în aşteptarea procesului. Dar, chiar în aceeaşi zi, cel puţin alte două bărci care transportau imigranţi ilegali au ajuns în siguranţa la destinaţie. Dacă nu rişti, nu câştigi, cum se spune.

Newsletter în limba română

Eşecul Europei

[[Transportul ilicit de persoane a cauzat din ce în ce mai multe victime, spre ruşinea lumii dezvoltate]]. Aproape 2 000 de persoane s-au înecat în largul coastelor de sud ale Uniunii Europene numai din ianuarie 2013 şi până acum; mai mult decât în tot anul trecut. Traficul ilegal de migranţi a devenit, de asemenea, un risc de securitate pentru ţările de destinaţie, care au pierdut controlul asupra frontierelor lor. În cele din urmă, imigraţia ilegală alimentează sentimentele xenofobe, un fenomen care este din ce în ce mai exploatat de politicienii cinici.

Guvernele europene cheltuiesc miliarde de euro anual pentru combaterea problemei. Mai multe state membre ale UE au creat agenţii speciale pentru a face faţă imigraţiei ilegale. Frontex, agenţia de protecţie a frontierelor UE, este operaţională din 2004. Atât în UE cât şi în SUA, frontierele sunt patrulate şi păzite folosind cele mai noi şi mai avansate tehnologii, inclusiv drone şi sateliţi. Peste trei sute de ONG-uri, adesea subvenţionate din fonduri publice, lucrează la rezolvarea problemei imigraţiei ilegale, iar asta doar în UE. Rezultatele? Aproape nule. Numărul de imigranţi ilegali care ajung pe continent este în continuă creştere.

În studiul său despre transportul ilicit de persoane, autorul marocan Mehdi Lahlou descrie ceea ce el numeşte “cercul vicios” al politicilor europene anti-imigraţie. Politicienii, urmaţi de mass-media, exploatează tragediile, cum ar fi dezastrul din 3 octombrie de la Lampedusa, exagerând problema imigraţiei, ceea ce determină guvernele să limiteze posibilitatea migraţiei legale şi mai mult. La rândul său, acest lucru obligă migranţii să caute modalităţi tot mai riscante de acces, accentuând în felul acesta dependenţa acestora din urmă faţă de călăuze. Domnul Lahlou subliniază că este exact ceea ce s-a întâmplat atunci când Spania şi Italia au introdus vize pentru cetăţenii din Maghreb, la începutul anilor 1990, şi britanicii au reuşit să blocheze traseul de trafic prin Gibraltar. Aproape imediat au fost deschise noi căi de trecere, mai lungi şi mai riscante: din Sahara Occidentală până în Insulele Canare şi prin Marea Mediterană până în Italia.

Eşecul Europei în abordarea problemei transportului ilicit de persoane este în mare parte cauzat de neînţelegeri. În primul rând, există o confuzie terminologică, deoarece “traficul de persoane” şi “transportul ilicit de persoane” sunt adesea folosite ca sinonime în dezbaterea publică europeană, deşi, de fapt, ele denotă două fenomene complet diferite. Traficul este o formă de sclavie, în timp ce transportul ilicit este voluntar. [[Relaţia dintre călăuză şi persoana care este transportată ilegal se termină în ţara de destinaţie, şi anume în punctul în care relaţia traficant-sclav abia începe]].

A combate oferta, nu şi cererea

Politica de imigrare a UE s-a concentrat mult timp pe călăuze, adică pe partea de furnizare a unui serviciu ilegal. În urma tragediei de la Lampedusa, primul ministrul italian Enrico Letta a promis un nou pachet legislativ “aerian şi naval”, conform căruia Italia va repartiza de trei ori mai multe nave şi aeronave între Africa şi Sicilia, pentru a combate transportul ilicit de persoane. Dar efectul poate fi, din nou, contraproductiv.

În această afacere, cererea (potenţialii imigranţi) este cea care atrage oferta (călăuzele). Atâta vreme cât oamenii din Africa Centrală, Afganistan sau Mexic sunt hotărâţi să-şi părăsească ţara în căutarea unui trai mai bun, vor exista întotdeauna unii care să fie dispuşi să-i ajute în schimbul unei sume corespunzătoare de bani, indiferent de dificultăţi.

Potrivit experţilor în materie de imigraţie, singura modalitate de a opri transportul ilicit de persoane în Europa – sau cel puţin de a-i reduce amploarea – este de a crea condiţii suficiente, în ţările de origine ale imigranţilor potenţiali, ca aceştia să nu mai fie interesaţi să plece. Cu alte cuvinte, a se asigura că ajung să obţină acasă locurile de muncă pe care visează să le obţină în Europa.

Aceasta, totuşi, ar însemna deschiderea pieţei europene – pentru alimente, în primul rând – pentru bunuri provenind din regiuni cum ar fi Africa de Nord; ceea ce este imposibil, din motive politice. UE alocă 100 de milioane de euro anual protejării frontierelor sale prin intermediul Frontex – de 600 de ori mai puţin decât cheltuieşte în cadrul Politicii Agricole Comune. Deci, dacă europenii nu vor varză tunisiană în Europa, ei vor trebui să-i primească, mai devreme sau mai târziu, pe tunisienii însuşi.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect