Alegeți o limbă
Un an nou a adus și un nou conflict între puterile politice și cele economice din Europa. Anul trecut, la ora 1 a dimineții de luni, 10 mai 2010, conducătorii Uniunii Europene au făcut un pas, care părea unul dintre cei mai importanţi, în maratonul creării unei federaţii politice complete, pas mult mai important decât însăşi lansarea monedei unice în 1999. Obiectivul vizat a fost crearea unui fond de 750 miliarde euro garantat colectiv de contribuabilii europeni, fond care să protejeze naţiunile membre de situaţia în care se afla Grecia în acea noapte: de a alege între abandonarea monedei euro sau declararea falimentului prin neplata datoriilor guvernului.
Creditarea Greciei, un eşec
Acum, la un an după acel eveniment, este evidentă eşuarea creditării Greciei. Prin urmare, Europa a hotărât să repete istoria. Grecia a ratat ţinta la toţi indicatorii economici. A epuizat 75 de miliarde din cele 110 miliarde disponibile din împrumutul de urgenţă, iar guvernul grec şi-a dat seama săptămâna trecută că un alt credit uriaş va fi necesar pentru a putea executa plăţile datoriei de anul trecut.
Oficialii germani disidenţi insinuează în mod deliberat în ziarele financiare cum că Grecia ar putea fi aruncată afară din zona euro sau că Atena va fi în curând falită. Și, într-adevăr, câţiva dintre creditorii particulari ai Greciei, care nu s-au mai implicat în achiziţionarea de acţiuni la Banca Naţională Europeană sau în fondurile de credit ale Uniunii europene, au 60 – 75 % şanse de a nu-şi primi banii. Între timp, BCE și Comisia Europeană continuă să subestimeze ideea de neîndeplinire a obligaţiilor financiare sau de restructurare a datoriilor, considerându-le ca de ”neimaginat”, aşa cum a făcut și cu un an în urmă.
Patru posibile elemente pentru recreearea crizei
Oricum, există patru elemente noi care pot să recreeze criza financiară europeană. Primul element este acela că acum Grecia nu mai este singură în această situaţie, trei sau patru țări sunt în stare de faliment și riscă expulzarea din zona euro: Grecia, Irlanda, Portugalia și, probabil, Spania. Cu atât mai mult, este clar că devalorizarea Greciei sau falimentul ei vor declanşa evenimente similare în Irlanda și Portugalia, și că Spania și Italia vor fi extrem de vulnerabile dacă primele trei piese de domino se prăbuşesc.
Doi, costul total al plătitorilor de taxe din Germania și alte ţări creditoare participante la ajutorarea Greciei, Irlandei și Portugaliei va fi cu mult mai mare decât a părut anul trecut, pentru că fondurile de credit ale anului precedent au fost în mare cheltuite pe returnarea datoriilor creditorilor privaţi ai acestor ţări și ai băncilor lor nesolvabile.
Trei, rezistenţa politică împotriva unei noi runde de credite de ajutorare va fi și mai puternică decât anul trecut, nu numai în Germania, Finlanda, Austria și Olanda, dar chiar și în rândurile datornicilor. Creditele de ajutorare ale anului 2010 au atras sentimente puternice anti-europene atât din partea ţărilor creditoare, cât și din partea ţărilor datoare.
În final, numărul patru, veşti bune, nu neapărat pentru conducătorii europeni ci și pentru cei ai băncilor centrale : economia globală este mai puternică decât a fost anul trecut și probabil ar putea suporta o scădere a datoriilor guvernamentale, în special dacă sunt coordonate cu atenţie, împreună cu guvernele UE, garantând împreună datoriile reduse remanente.
Bancherii Europei au un singur scop: propriul interes
Prin urmare, de ce politicienii și bancherii centrali ai Europei refuză să se gândească la o restructurare a datoriilor și, din contră, preferă să continue în a oferii noi împrumuturi băneşti Greciei, Irlandei și Portugaliei, care doar ar ajuta la plata propriilor creditori privaţi?
În afară de frica declanşării dizolvării sistemului bancar în stilul Lehman – o ameninţare care ar putea fi uşor preîntâmpinată prin crearea unui fond financiar pan-european de garanţie, mult mai mic decât creditele de ajutor din prezent – bancherii centrali ai Europei au propriile lor motive în dorința de a împrăştia teroare la ideea de restructurare. Însăşi BCE este acum cel mai mare deţinător de acţiuni ale Greciei, Irlandei și Portugaliei și ar putea suferii pierderi substanţiale dacă valoarea lor ar scădea.
În completarea celor 80 de miliarde de euro pe care le posedă în mod direct, banca deţine acţiuni colaterale nedorite în valoare de peste 500 de miliarde de euro ca urmare a creditelor oferite băncilor Greciei, Irlandei și Portugaliei. Cum majoritatea acestor bănci ar putea deveni insolvabile în cazul unei restructurări a marilor datorii, Banca Centrală Europeană ar fi lăsată cu sute de miliarde de euro investite în acţiuni guvernamentale falimentare. Cu un capital total de numai 11 miliarde de euro, BCE ar fi ea însăşi falimentară în cazul în care guvernele europene nu ar oferi un imens credit de ajutor. Acest lucru se va întâmpla în curând, oricum, dar probabil că se va face cu costul creşterii influenţei politice în cadrul BCE.
Instituţiile europene centrale îşi măresc puterea pe cheltuiala statelor
Motivaţia politică de strângere a jugului datoriei Greciei, Irlandei și Portugaliei este și mai clară. Prin transformarea acestor ţări în debitori permanenţi către BCE și către diferite fonduri de credit ale UE, Bruxelles și Frankfurt măresc enorm puterile instituţiilor europene centrale pe cheltuiala statelor, naţiunilor. În timp ce controlul fără precedent al taxelor naţionale, al cheltuielilor și al politicilor sociale exercitate de BCE și de Comisia Europeană este în prezent restrâns la Grecia și Irlanda, exerciţiul creditelor de ajutor a creat precedente și capabilităţi instituţionale care pot fi extinse gradat către întreaga Europă.
Progresia inevitabilă de la uniune monetară către federalism fiscal, și, în final, la o uniune politică la scară extinsă, a fost prezisă de euro-sceptici și eurofederaliști în 1989, atunci când moneda unică a fost sugerată pentru prima oară de Jacques Delors, apoi încă o dată în 1999 când a fost creat euro. Calea de la o monedă unică la un federalism politic la scară extinsă adoptă o rută cumva diferită de cea la care ne-am fi aşteptat – dar își respectă cu stricteţe orarul.
Întrebarea care se pune este dacă Europa va ajunge la destinaţia propusă înainte ca muncitorii greci și irlandezi sau plătitorii de taxe germani și finlandezi să-și dea seama că au fost luați la bord, fără ştiinţa lor, în această călătorie.
