În Corsica, se asasinează în tăcere

Uitaţi de Sicilia, Napoli sau Calabria, regiunea cea mai criminogenă din Europa este cea pe care francezii au poreclit-o “insula frumuseţii”. Naţionalişti şi afacerişti, câteodată unii şi aceiaşi, cad regulat seceraţi de rafalele gloanţelor. O jurnalistă de la Le Monde schiţează harta acestor crime, cunoscute de toţi dar de care nimeni nu vorbeşte.

Publicat pe 1 noiembrie 2012 la 13:41
Funerariile lui Antoine Sollacaro la Propriano, pe 19 octombrie 2012.

Nicio lumânare, nicio floare la căpătâi nu le însoţesc ultimele clipe. Acolo unde au căzut, nu răsare niciunul dintre aceste jertfelnice încropite care se întâlnesc la tot pasul pe marginea drumurilor corsicane, străjeri întru memoria automobiliştilor pieriţi la volan. Nici plăcuţe comemorative, sau foarte puţine, precum cea în memoria eroilor Rezistenţei, de pe Cours Napoleon [arteră principală Nord-Sud]. Nici urmă de aceste ad memoriam ridicate în amintirea militanţilor FLNC-ului [Fronte di Liberazione Naziunale Corsu, Frontul Corsican de Eliberare Naţională], ale căror epitafuri înscrise în marmură asigură că aceştia, deşi s-au ucis între ei, au căzut “per a Nazione”. De şase ani încoace, de la asasinatul unui deputat al Adunării Insulei Corsica [Consiliu Regional cu prerogative sporite], Robert Feliciaggi, noi fantome bântuie Ajaccio, într-un ritm din ce în ca mai accelerat, dând capitalei administrative a Corsicii o înfăţişare de câmp mortuar.

Străzile oraşului imperial sunt marcate de o nouă serie neagră: aceea a victimelor, sau a membrilor câtorva facţiuni rivale care conduc oraşul, emancipate de sub tutela celor mai în vârstă şi a naşilor. O nouă geografie funebră care se adaugă la două hecatombe mai străvechi. Cea din 1995, când, în timpul “războiului civil” dintre naţionalişti, un mort într-una din tabere provoca un asasinat în tabăra adversă în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Şi cea, şi mai sângeroasă, care a zguduit oraşul cu patruzeci de ani mai înainte: războiul “Combinatie”, o navă cargou plină cu ţigări eşuată în Golful Ajaccio. Lupta pentru această marfă a structurat timp de zeci de ani lumea interlopă din Corsica şi Marsilia.

Violenţa cotropeşte peisajul

Această spirală de crime care nu sunt datorate nici întâmplărilor, nici idealurilor, începe în parcarea aeroportului din Ajaccio. În 2006, Robert Feliciaggi a încasat două gloanţe în ceafă în faţa portbagajului BMW-ului său, unde era pe cale să-şi bage geamantanul. Era un om de afaceri rotund şi jovial, cu sacou şi trabuc, nu bandit, nici naţionalist - şi nici un naş ca anumiţi dintre prietenii lui. Acolo, în faţa sucursalei agenţiei Avis, plină de călători care închiriau maşini, ar putea începe acest straniu periplu, acest joc de “Piticot” mortuar care se opreşte, pentru moment, la o benzinărie pe şoseaua dinspre insulele “Sângeroase” (Sanguinaires), unde avocatul Antoine Sollacaro a fost asasinat pe 16 octombrie.

Din parcarea aeroportului unde a fost doborât “Robert” – cum îl cunoştea tot Ajaccio – în direcţia vechiului oraş, şoseaua cu patru benzi o coteşte spre dreapta, către Mezzavia, o zona comercială: într-un spaţiu de câţiva zeci de metri, nu mai puţin de patru decese. În faţa şcolii, Jules Massa, bodyguardul răposatului şef clandestin François Santoni. Peste drum, între un pizza-camion al cărui vânzător a fost eliminat în spatele tejghelei şi fosta Cameră a Agriculturii, în faţa căreia preşedintele său, Lucien Tirroloni, a pierit în 1990 sub 25 de gloanţe de 9mm, într-o zi în care se decora pomul de Crăciun - o placă, cea a “doctorului Lafay”. Veterinarul fondase o asociaţie destinată victimelor terorismului. Rănit de trei gloanţe de revolver în 1982 de către FLNC, acesta fusese invitat, cinci ani mai târziu, să dezbată despre “violenţă”, într-un studio al France 3 Corsica. La ieşire, a fost împuşcat ca un câine pe trotuar. Pe imaginile de arhivă, îl putem vedea pe “doctorul Simeoni”, unul dintre eroii autonomişti din Aléria, contradictorul său pe platou, făcându-i respiraţie artificială nefericitului.

Newsletter în limba română

Violenţa cotropeşte peisajul, modelează mentalităţile, organizează societatea, alimentează conversaţiile, umple coloanele ziarelor, presară decorul cu ruine, poluează străzile”, scria sever eseistul corsican Nicolas Giudici, înainte de a fi asasinat la rândul său în 2001. Ceva mai jos de Cours Napoleon se află prea celebra stradă a Generalului Fiorella. Una dintre celelalte rare plăci funerare ale oraşului, aflată lângă brutăria Kallisté-Bouffe, unde jandarmii din cazarma apropiată poposesc să-şi cumpere sandvişuri. Acolo, în 6 februarie 1998, prefectul Claude Erignac a fost “asasinat mişeleşte”, pe drum spre Teatrul Kallisté. În vitrina acestei săli de spectacol abandonate, nimic nu s-a schimbat: “Fraţii corsicani”, după Alexandre Dumas, care se petrece în satul Sollacaro, sunt pe afiş de paisprezece ani. Iar Orchestra din Avignon interpretează încă Simfonia Neterminată a lui Schubert.

Tencuieli peste stigmate

Din cârciumile oraşului vestea unei “malamorte” - o moarte violentă - se răspândeşte întotdeauna în doar câteva minute în tot Ajaccio, urmată de şirul său de aforisme. “Mai bine el decât mine”, “Mai bine să fii măcelar decât viţel”, “Mai bine la cap cu jandarmii decât cu preotul”. Şi adeseori, dând din umeri într-un gest de neputinţă: “Dacă tu nu ştii de ce a murit, el ştie”. Omorul rămâne pentru câteva zile singurul subiect de conversaţie - dar de îndată ce cineva se apropie de vreo masă învecinată, vocile se sting. Un locuitor din Ajaccio povesteşte - sub acoperirea anonimatului, la cincizeci şi cinci de ani după întâmplări! - că atunci când era mic, după un sirop la Sporting [clubul local de fotbal], a auzit focuri de armă şi a strigat: “L-au ucis pe François!”. “Încă îmi amintesc de palma care mi-a fript-o tata”. Aici nu se vorbeşte despre o crimă decât de la gură la ureche, “mai ales vara când toate ferestrele sunt deschise”.

În cel mai bun caz, victima îşi va avea numele pe o sală la tribunal, precum fostul avocat Antoine Sollacaro, primus inter pares în domeniul său, sau pe un bulevard, ca Marie-Jeanne Bozzi, asasinată pe 21 aprilie 2011 într-o parcare din Porticcio, oraşul în care era primăriţă. La capătul cursului Napoleon, înspre mare, nu departe de prefectura regională, cine îşi mai aduce aminte că un militant naţionalist pe nume Yves Manunta era cât pe aci să piară în 1996? Nouăzeci şi nouă de gloanţe nu au reuşit să-i vină de hac. În noiembrie 2011, la mai puţin de o sută de metri de primul său câmp de luptă, cincizeci de gloanţe îi zboară iarăşi pe lângă urechi. Soţia şi fiica sa de 10 ani au fost rănite - ele sunt acum sub supravegherea serviciilor de protecţie a înalţilor demnitari.

Între timp, Yves Manunta devenise unul dintre cei doi fondatori ai Societăţii Mediteraneene de Securitate (SMS), al treilea cel mai mare angajator pe insulă, care veghează asupra aeroporturilor şi porturilor din Corsica şi Coasta de Azur. Apoi, relaţiile s-au stricat cu partenerul său, Antoine Nivaggioni. Sub vesta sa anti-glonţ, în faţa cârciumilor unde venea uneori să ia aer, pe scuter, Yves Manunta încă mai glumea la începutul verii: “Mă cheamă Survivor”. Dar pe 9 iulie, asasini i-au găsit ac la cojoc, la colţul străzii sale, unde nu vroia să trăiască izolat ca un pustnic. “În fiecare zi, când luăm cotitura, ne gândim obligatoriu la el”, a declarat un funcţionar al Adunării corsicane, care se întruneşte la o sută de metri de acolo.

Puţin mai jos, către mare, a fost executat celălalt asociat al SMS, Antoine Nivaggione, pe 18 octombrie 2010. Toată lumea la Ajaccio îl cunoştea pe “Antoine”: el era fiul băcanilor de la La Parisienne, deschisă până seara târziu pe Cours Napoleon. Doi bărbaţi au ţâşnit din portbagajul montat pe acoperişul unei maşini din faţa clădirii. Puşcă, mitralieră şi pistol, trăgătorii nu i-au lăsat nicio şansă în acea zi. “Au acoperit totuşi găurile”, şopteşte un locuitor în faţa urmelor care încă se văd pe zid. Tencuieli peste stigmatul unui asasinat pe care oraşul ar dori să-l uite.

Nicio urmă în literatură

Morţii, te gândeşti la ei câteva zile, sau câteva săptămâni, şi apoi trec, ca toate cele”, oftează un coafor de pe strada Fesch, axa comercială a oraşului, unde unul dintre membrii unei bande ajacciene a fost împuşcat pe 29 ianuarie 2009. “Cum să spun? Face parte din patrimoniul nostru”, sugerează el. “Dacă am pune câte o stelă pentru fiecare suflet plecat, întregul oraş ar fi o troiţă”, adaugă altul. Aproape cuvânt cu cuvânt fraza lui Prosper Mérimée, despre “cimitirul” care ar deveni piaţa Porta, la Sartène, dacă s-ar înfige cruci acolo unde au căzut oameni.

În aprilie, când Jean-Pierre Rossi, proprietar al unui kebab situat în apropierea comisariatului, a fost ucis în timp ce-şi arunca gunoiul, spre miezul nopţii, toată lumea a înţeles că acesta a murit în locul unui altuia. Întregul oraş a şoptit numele vecinului norocos, dacă se poate spune. Vânzătorul de sushi din colţul străzii a vrut să pună o plăcuţă în memoria “ghinionistului”. Majoritatea riveranilor a refuzat. Pe post de stelă, Jean-Pierre Rossi are dreptul astăzi la o pancartă imobiliară “De vânzare”.

Chipurile morţilor nu trebuie să bântuie printre oameni, la răscruci. “Nu este laşitate, este o protecţie, un mod de viaţă şi de supravieţuire. Cum poţi face altfel, atunci când îmbrăţişezi în cârciumă un tip care a făcut optsprezece ani de închisoare?”, se întreabă un jurnalist local. Societatea corsicană, adaugă acesta, este o societate care se minte pe sine-însăşi. “Insula nu are decât o funcţie de decor, ca în literatura franceză a secolului al XIX-lea. Noi suntem ultimii care mai cred că a noastră Corsică este un loc protejat. Trăim într-un fel de Cinecitta fără figuri umane.”

De acest “murder tour”, nicio urmă în literatură, nici măcar pe ocolite în cărţile poliţiste locale. Şi nici în ghidurile turistice. “*M-am gândit o vreme să fac o carte de fotografii cu troi*ţele presărate pe drumurile insulei, dar apoi am renunţat”, mărturiseşte editorul Jean-Jacques Colonna d'Istria. “Mi-am dat seama că nu ar fi trecut bine. Ce să mai vorbim de asasinate...

Dis de dimineaţă, la terasa Golfului sau la Napoleon, bătrânii ajaccieni consultă cu minuţiozitate foile ziarului Corse-Matin, înainte de a trimite, după-amiază, scrisorile lor de condoleanţe: “Cu timpul, cunoşti pe toată lumea”. Dar când încercăm să gâdilăm amintirile unuia dintre ei, în jurul geografiei şi misterelor acestui circuit mortuar, pirueta îşi iveşte imediat chipul maliţios: “Ştiţi, nu-mi mai merge aşa de bine memoria. Câteodată mă întâlnesc cu oameni pe stradă, despre care credeam că erau morţi, aşa de repede se învârte roata...”.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect