Alegeți o limbă
Sfârşit de 2006 : eurodeputaţii finalizează una dintre cele mai controversate legislaturii votând un amendament la directiva "Bolkstein" asupra liberalizării serviciilor. Socialiştii francezi se opun în acea zi sintezei elaborate de către o socialistă germană, demarcându-se în acest fel de restul grupului lor. Rămasă în anale, urmarea acestei batălii ilustrează una din faţetele necunoscute ale Parlamentului European : o instituţie a cărei foarte pronunţată "cultură a compromisului", adesea străină tradiţiilor naţionale, nu este la adăpost de preconcepţiile naţionale. Acest dublu fenomen se poate explica în mai multe modalitaţi. Calitatea carburanţilor, reglementările în privinţa telecomunicaţiilor, normele de securitate, retrimiterea deliberată spre iniţiatori a unui mare numar de subiecte tehnice care, în fond, pasionează în primul rând batalioanele de lobişti instalaţi în cartierul european din Bruxelles.
Totuşi, voturile, chiar şi cele politice, sunt urmarea unei munci de lungă durată, de consultări între instituţii a căror raţiune de a exista este diferită : Parlamentul trebuie să compună împreună cu Consiliul, unde reflexele interguvernamentale domină deoarece este format din statele membre, şi Comisia Europeană, compusă din personalităţi de dreapta şi de stânga având grija de a rămâne deasupra intereselor de partid. "Funcţionarea Parlamentului nu a fost niciodată reglementată de către o majoritate sau de o coaliţie stabilă", explică Florent Saint Martin, un asistent parlamentar care ţine cursuri la Facultatea de Ştiinţe Politice din Paris. Conform acestuia, în 2008, nouă voturi din zece ar fi reunit vociile a cel puţin 80% din aleşi. "Această coeziune permite în mod precis aleşilor să aibă influenţă în faţa Consiliului şi a Comisiei", analizează Oliver Costa, cercetător la CNRS şi coautor, împreună cu Saint Martin a unei cărţi recente asupra Parlamentului European (Parlamentul European, La Documentation française, aprilie 2009, 12 euro). Inconturnabile în căutarea consensului, cele trei principale grupări parlamentare - Partidul Popular European, Socialiştii şi Liberalii - afişează de altfel un procent de coeziune internă în timpul voturilor superior a 85%, conform site-ului VoteWatch.eu. animat de către cercetători de la Universitatea Liberă din Bruxelles şi de la Şcoala de Economie din Londra.
Jocul instituţional european nu a fost lipsit totuşi de dure lovituri asupra textelor cele mai emblematice ale legislaturii. Directiva "Bolkestein", reglementarea Rich asupra produselor chimice, eşecul concilierii asupra duratei timpului de muncă, pachetul asupra climatului, directiva "retur" asupra imigraţiei: numeroase texte au trezit, înaintea ajungerii la un compromis, diferenţele existente între partide ale căror poziţii iniţiale sunt adesea diametral opuse. "Problemele economice ori sociale, mediul sau imigraţia rămân subiecte de confruntare între dreapta şi stânga ", conform lui Saint Martin. Logica partizană nu este, cum s-ar putea crede, singura care ar putea slăbi coeziunea principalelor grupări. În timpul sedinţelor destinate votării, "deputaţii au adesea o dublă listă de vot, cea a formaţiei politice din care fac parte şi cea a guvernului ţării lor de origine " observă un diplomat a cărui misiune este de a urmări jocurile parlamentare, "fără a uita munca lobiştilor". În timpul fiecărei dezbateri importante, anumite reprezentanţe permanente ale statelor membre prezente la Bruxelles, trimit resortisanţilor lor "note de cadraj" prin care le sugerează să adopte o anumită poziţie sau alta. Rămâne la dispoziţia aleşilor de a urma sau nu aceste dispoziţii.
