Încă un efort pentru a garanta pacea

Pe continentul nostru, “pacea eternă” nu e câtuşi de puţin garantată. Vom putea spune că UE, ca proiect de pacificare, a fost o reuşită numai după ce vom fi traversat fără războaie următorii o sută de ani. A primi însă Premiul Nobel pentru Pace încă din 2012 e o imprudenţă. Ce-i drept, premiul poate fi considerat şi un punct de plecare pentru toate discuţiile ce vor avea loc în scurt timp, când se va comemora “Big Bangul secolului XX” [Primul Război Mondial]. Având în vedere acest lucru, Comitetul Nobel a luat-o înaintea tuturor.

Să ne folosim de pretextul acestor festivităţi pentru a începe o dezbatere despre Europa, al cărei credo este “nu mai vrem niciodată război” – un credo care, spun criticii, a devenit găunos şi tocit. Cine are habar de istoria Europei poate fi surprins de o asemenea ignoranţă istorică; ceea ce nu înseamnă că UE ar fi indispensabilă pentru pacea europeană. Dimpotrivă, ne putem îndoi serios de această afirmaţie. Nu degeaba ţări paşnice ca Norvegia sau Elveţia au rămas în afara UE şi nu degeaba Europa depinde de Statele Unite în ceea ce priveşte propria securitate, pe care nu şi-o poate garanta singură.

Faptul că răul ar putea să vină de la o putere din afară nu e nici pe departe o simplă fantezie. Rusia de azi nu mai este, ce-i drept, Imperiul Răului de odinioară, dar sub conducerea lui Vladimir Putin ea caută să-şi răscumpere onoarea pierdută şi face deja presiuni asupra Belarusului, a Georgiei şi a Ucrainei, “republicile străine limitrofe” care au aparţinut Uniunii Sovietice la fel ca şi ţările baltice, acum membre ale UE. Credeaţi cumva că de acum înainte Tallinnul, Riga şi Vilniusul vor fi scutite de şicanele Rusiei? În Occident, întrebarea asta nu mai preocupă pe nimeni; esticii însă ştiu bine despre ce e vorba. Dar poate că, pentru liniştea noastră, e mai indicat să nu deşteptăm urşii adormiţi. Cam aşa arată “strategia” Europei în faţa oricărui pericol din afară.

Graniţele exterioare, lăsate cu bună ştiinţă în incertitudine

Această atitudine pare mai cinică decât este în realitate. Cine crede că Europa trebuie să fie pregătită pentru orice primejdie din exterior pleacă de la premisa că există o demarcaţie – şi se înşală. Graniţele exterioare ale Europei – şi îndeosebi cele dinspre est – sunt lăsate cu bună ştiinţă să plutească în incertitudine. Cortina de Fier, care garantase o lume bine organizată în timpul Războiului rece, nu mai există, iar UE, extinzându-se către Europa de Est, a făcut eforturi de stabilizare şi a umplut un vid de putere periculos.

Chiar dacă extinderea Uniunii spre Est rămâne dechisă, Bosforul e totuşi prea departe (ştiut fiind că, la Ankara, s-a instalat un guvern “pro-islam”). În acelaşi timp, în partea occidentală, îi vedem pe britanici – apărători singuratici ai libertăţilor noastre democratice în 1940 – distanţându-se tot mai mult de UE. Această situaţie nu e lipsită de consecinţe pentru o politică externă şi de apărare comună în Europa. Fără britanici – care, alături de francezi, au drept de veto la Naţiunile Unite –, o asemenea politică e sortită eşecului de la bun început.

Obosiţi de euroscepticismul britanicilor, oficialii de la Bruxelles tind să nu dea prea multă importanţă devierii celor dintâi de la cursul politic predominant. Dar o ieşire definitivă a Londrei din UE ar pune capăt brusc iluziei că Europa va putea sta vreodată pe propriile picioare – perspectivă de care americanii au fost mulţumiţi până acum. Statele Unite n-au de gând să garanteze la nesfârşit securitatea Europei, mai ales dacă europenii vor securitate pe gratis.

În afara Europei se află zone de conflict cu care Europa întreţine dintotdeauna legături strânse. E surprinzător faptul că disoluţia imperiilor coloniale şi războaiele murdare aferente nu s-au răsfrânt negativ asupra integrării europene, ale cărei începuturi datează din aceeaşi perioadă. Cred că acest lucru se explică prin caracterul unic al eforturilor europene de pacificare, orientate, începând cu anii ’50, exclusiv spre reconcilierea internă şi datorită cărora imperiile coloniale ce se fărâmiţau pradă haosului au putut fi încredinţate unor noi puteri emergente. Statele Unite au avut voie să adune aceste bucăţi şi au fost acuzate atunci când au eşuat.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, înfiinţată în 1951, a fost un proiect de pacificare orientat în interior, care a plasat sub administraţia europeană industria grea a Germaniei şi a Franţei. Acest plan strălucit a pus bazele reconcilierii istorice dintre cele două state.

Mândria modelului european

Acel “pacifism practic”, născut din nevoie şi dintr-un hazard fericit, obligă la adoptarea unei poziţii non-combat, care evită conflictele cu lumea exterioară, şi la un progresism tehnocratic steril, orientat înăuntru: o abordare pe care o întâlnim, de asemenea, în cazul statelor providenţă naţionale – mândria modelului european. Şi pentru ele, pacificarea reprezintă un mod de a amâna la nesfârşit problemele sau de a le redefini transformându-le în chestiuni tehnice. Politizarea ar elibera prea multe emoţii.

Europa are impresia că nu există decât dacă modernizează, integrează şi sterilizează. E ceea ce ne arată criza euro: ea suscită disensiuni pe care moneda unică ar trebui să le elimine şi sileşte UE la o reacţie agresivă de fugă înainte. Iată de ce e atât de fragil proiectul european de pacificare. Dacă se prăbuşeşte moneda euro, întoarcerea la deviza “fiecare pentru sine” şi la protecţionismul anilor ’30 va părea cât se poate de naturală. Ne putem imagina, de pildă, că Spania – a cărei integrare europeană a fost o poveste de succes – derapează din nou într-un război civil din cauza contradicţiilor regionale care n-au dispărut niciodată cu totul.

Iar nemulţumirea sapă şi mai adânc. Partea protestantă a Europei se plânge de viciile părţii catolice, de parcă s-ar fi întors zilele Reformei. Nu trebuie să credem că pacea în Europa e ceva de la sine înţeles doar pentru că tinerii nu mai sunt interesaţi decât de excursii low-cost cu avionul şi de i-phone-uri, în timp ce “war no longer pays” [războiul nu mai merită]. Această din urmă convingere a fost în vogă şi acum o sută de ani. De fapt, e perfect logic ca UE să fie onorată tocmai acum de Comitetul Nobel. În Scandinavia, corectitudinea politică e la mare cinste, chiar dacă acest lucru stârneşte contrarietăţi.