Alegeți o limbă
Ar fi trebuit să fie o încoronare - pentru că aşa o cerea castelul de la Versailles - şi a fost "o păcăleală la Versailles", titrează Libération. Inaugurând o reformă instituţională votată în iulie 2008, preşedintele francez s-a adresat pentru prima oară parlamentarilor reuniţi în Congres. Şi a dezamăgit. În primul rând, pentru că discursul său "clasic", chiar banal, contrasta cu fastul monarhic al locurilor. "Chiar şi Dreapta abia îşi ascundea dezamăgirea. Un discurs neaşteptat pentru caracterul lui... de aşteptat" scrie cotidianul de stânga.
Aceeaşi constatare în afara Franţei. "Lucruri revoluţionare se petrec la castelul regelui", scrie Der Standard. Dar, chiar dacă preşedintele francez îşi folosea pentru prima dată noul său drept la cuvânt, "în conţinut n-a fost nimic revoluţionar. (...) Singurul anunţ izbitor : Sarkozy nu va mări impozitele", constată cotidianul vienez, care subliniază caracterul mediatic al discursului - precum şi prezenţa Carlei Bruni, în acelaşi scop.
Văzută de la Varşovia, alocuţiunea lui Nicolas Sarkozy n-a fost, de fapt, un discurs, ci un spectacol destinat promovării noului său program. Si acest program, regretă Andrzej Talaga în cotidianul Dziennik, este "un amestec de populism, socialism şi naţionalism". În încercarea de a ajuta sectoarele-cheie ale industriei franceze, preşedintele francez ameninţă pilonii Europei, precum piaţa comună şi concurenţa liberă şi nefavorisită. "Sarkozy a zdrobit aceste principii în noroi cu vârful tocurilor" a scris editorialistul. Pentru spaniolul El Mundo, Congresul de la Versailles s-a rezumat mai ales la un "delir monarhic" din partea preşedintelui francez. "Evenimentul a costat un milion de euro", a amintit corespondentul cotidianului conservator, care regretă că această reuniune a Congresului a cotit atâta spre "grandilocvenţă".
Invers faţă de aceste critici, Le Figaro îl apără pe preşedinte. "Sarkozy vrea să amplifice reformele pentru a depăşi criza", titrează cotidianul francez pro-guvernamental. În editorialul său, Etienne Mougeotte, director al redacţiei, aplaudă cu ambele mâini lista de reforme propuse de către Nicolas Sarkozy şi îi laudă "netăgăduita vedere scrutătoare", "fermitatea" sa (asupra portului burqa-ului), "îndrăzneala sa vizionară". Potrivit lui, acest discurs, care "a avut fără îndoială avânt", avea chiar ceva din "exortările lui Kennedy" asupra "noii frontiere" [politica ce a prevăzut, printre altele, stoparea expansiunii comuniste în lume, o relansare economică, trimiterea unui om pe Lună, egalitatea între negrii şi albi]. Doar atâta.
Discursul preşedintelui francez rămâne totuşi istoric, estimează Süddeutsche Zeitung.Cotidianul german de centru-stânga titrează pe "sosirea pe scenă cu mare pompă," şi evocă o "boare de istorie, ceva nou." "Nu a fost discursul celui pe care mass-media îl iau peste picior. Sarkozy nu are nevoie de acest forum. Pentru a atinge la alegătorii, are tot timpul pe care îl vrea în mass-media franceză. (...) Dar acest preşedinte nu vrea numai să fie reales. Vrea să lase o urmă, să schimbe Republica după imaginea sa. Cu prestaţia sa la Palatul Versailles a dat un nou sens rolului său. Ca preşedintele american când se adresează naţiunii. Speră astfel să intre în rândurile marilor preşedinţi ", conchide ziarul.
Pentru a se smulge de condiţia sa de simplu preşedinte şi a se ridica în stratosfera puterii, Nicolas Sarkozy nu se poate mulţumi numai cu un discurs la moda americană în casa lui Louis XIV, ci vrea şi să se cul-ti-ve, scrie John Walsh în The Independent. "Preşedintele profund populist şi anti-intelectual", căruia îi placeau "hamburgerii, ochelarii Ray-Ban şi Rolex-urile" citează cu nonşalanţă pe Celine şi "aduce lucrările lui Zola la mese între puternici." Acum doar trei luni, intelectualii francezi au demonstrat cât de mult detestau gusturile literare ale preşedintelui, prin cumpărarea masivă a cărţii pe care el declarase c-o urâse la şcoală (Prinţesa de Clèves). "Se spune că este influenţa Carlei", comentează Walsh, care se întreabă dacă Sarkozy nu riscă cumva să piardă sprijinul clasei muncitoare şi a micilor comercianţi care l-au ales. Cu toate acestea, cronicarul este destul de convins că convertirea preşedintelui este "sinceră, ceva foarte personal" şi regretă că "nu putem cere o astfel de transformare de la Gordon Brown."
