Știri Război în Siria

Marile puteri în impas

Pentru a rezolva conflictul sirian, europeni, ruşi şi americani revigorează politica de promovare a marilor conferinţe de pace din trecut. Dar de data aceasta, situaţia locală le scapă de sub control.

Publicat pe 7 iunie 2013 la 11:18

Anumite crize pot fi adevărate manuale pentru cei care studiază diplomaţia şi relaţiile internaţionale. Siria este un exemplu în acest sens. Mai ales în momentul de faţă, când se vorbeşte doar de viitoarea conferinţă mondială de pace, specifică mai degrabă diplomaţiei clasice a secolului XIX şi începutului de secolului XX decât perioadei actuale.

Conform cunoscutului dicton “dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”, armele sunt lustruite peste tot, în perspectiva unei ipotetice “mese rotunde” care ar urma să reunească toate părţile pentru luarea unor decizii.

Uniunea Europeană a decis să nu mai prelungească embargoul privind livrările de armament în Siria (mai bine spus, pentru insurgenţi). Chiar dacă Marea Britanie şi Franţa sunt singurele care au depus eforturi în mod activ pentru anularea embargoului, în timp ce alte state membre UE au exprimat, într-o măsură mai mare sau mai mică, dubii în legătură cu utilitatea unei implicări reale în conflictul civil, Londra şi Parisul şi-au atins scopul. Dar acest lucru s-a întâmplat cu preţul demonstrării, încă o dată, a lipsei de unitate la nivelul Uniunii Europene în privinţa tematicii internaţionale.

Teamă de implicare

Incapacitatea ajungerii la un acord din cauza intereselor diferite este evidentă. Nu este vorba de calcule strategice, ci de voinţa de a se interesa de o problemă. Ca şi în alte cazuri, Marea Britanie şi Franţa asumă rolul marilor puteri pentru că se gândesc că au datoria de a participa la evenimente de importanţă mondială. Celelalte ţări fie sunt indiferente, fie se tem să se implice într-un proces care pe cele mai multe nu le priveşte.

Newsletter în limba română

În rest, în anunţurile privind oferirea de ajutor opoziţiei siriene există un motiv politic. Problema trimiterii sau nu de armament rămâne deschisă. Iar enunţarea acestei probleme demonstrează că recurgerea la forţă rămâne o opţiune cât se poate de reală. Cu alte cuvinte, dacă nu va exista un acord cu ocazia conferinţei de pace Geneva-2, va fi război până la victorie. Principalul instigator în favoarea anulării embargoului privind livrările de arme insurgenţilor, ministrul britanic de Externe William Hague, a spus: trebuie să facem presiuni asupra regimului sirian.

Aceeaşi logică este utilizată şi de Rusia, care nu confirmă, nici nu infirmă furnizarea de sisteme C-300 şi alte arme sofisticate regimului de la Damasc. Însă un lucru este clar: raportul de forţe va fi păstrat. Este deci inutil să sperăm că, în cazul eşecului negocierilor politice, criza va putea fi soluţionată prin mijloace militare.

Cu sabia lui Damocles deasupra capului

În principiu, o asemenea tactică nu este lipsită de logică: părţile care se vor aşeza la masa negocierilor trebuie să simtă sabia lui Damocles deasupra capului. Analizele publice ale Washingtonului privind posibila instituire a unor zone de interdicţie aeriană deasupra Siriei relevă aceeaşi idee.
Care ar fi sensul interdicţiilor aeriene şi la ce decizie ar conduce ştim deja din experienţa Libiei. Tocmai pentru a nu se repeta acest scenariu Rusia protestează, promiţând să livreze (poate deja a făcut-o) rachete antiaeriene, situaţie care ar face inutilă o eventuală operaţiune de acest fel. Statele Unite probabil nu vor interzice zborurile deasupra Siriei, dar vor ridica miza pentru a flexibiliza poziţiile părţilor implicate.

Cu toate acestea, efectul poate fi invers. Deocamdată, se pare că părţile adverse au tras concluzii similare de pe urma diverselor jocuri diplomatice: orice s-ar întâmpla, nu vor fi abandonate, poziţiile lor nu vor fi slăbite, deci efortul de a rezista merită. Bashar al-Assad şi adversarii înţeleg că protectorii lor - Rusia, respectiv Occidentul - nu pot refuza solicitările de ajutor fără a suferi prejudicii de imagine.

De fapt, atât pentru Moscova, cât şi pentru Washington, ceea ce se întâmplă în Siria este o chestiune de principiu. Rusia apără guvernele ţărilor laice (indiferent de nivelul de autoritarism) şi principiul neamestecului în afacerile interne ale ţărilor terţe, încercând să dea uitării dezagreabilul precedent libian la care a contribuit [Dmitri Medvedev era încă preşedinte când Rusia, împotriva tuturor aşteptărilor, s-a abţinut în cursul votului de la Naţiunile Unite privind raidurile aeriene occidentale în Libia].
De partea occidentală, este vorba, pe de o parte, de scheme ideologice în care “un popor se revoltă” şi “un dictator varsă sânge”, iar, pe de alta, de dorinţa de consolidare a unui model de soluţionare a conflictelor care, încet-încet, se impune după Războiul Rece: alegerea “părţii bune” şi ajutarea acesteia să ajungă la putere. În acest context, refuzul de a susţine partea aleasă nu este o simplă modalitate pragmatică de gestionare a situaţiei, ci o concesie ideologică care ofensează amorul propriu.

Conferinţele de pace din trecut, inclusiv cele de la Ialta şi Postdam, au avut o influenţă foarte mare, conducând la împărţirea lumii. Conferinţele de pace mai recente au fost cele referitoare la crizele din Balcani. Este vorba de Acordurile de la Dayton, în 1995, privind situaţia din Bosnia, şi de criza din Kosovo, în 1999. Nu este inutil să ne aducem aminte de aceste două experienţe, deoarece oferă două scenarii posibile pentru conflictul sirian.
Cel de la Dayton este pozitiv. Statele Unite şi Uniunea Europeană, prin concursul Rusiei, care atunci avea o poziţie slăbită, au reunit părţile beligerante şi le-au constrâns să construiască un model de organizare pentru Bosnia şi Herţegovina. Este un exemplu despre ceea ce gândesc optimiştii care cred în posibilitatea succesului conferinţei “Geneva-2”.

Rolul Rusiei

Pesimiştii trebuie să îşi aducă aminte de februarie 1999, când, după mari eforturi diplomatice, a fost organizată conferinţa de pace de la Rambouillet, pentru soluţionarea conflictului din Kosovo. Dar nu a fost obţinut niciun rezultat: poziţiile dure ale ambelor părţi au generat tensiuni extreme, în contextul în care Armata de Eliberare din Kosovo, susţinută puternic de NATO, se concentra pe victoria militară, în timp ce Belgradul nu îşi putea imagina împărţirea puterii cu “teroriştii”.
Cu toate acestea, conferinţa s-a încheiat fără o ruptură gravă. Ulterior, poziţia mediatorilor (în principal membri NATO) s-a consolidat. Serbia a primit un ultimatum, iar refuzul de a-l respecta a condus la declanşarea campaniei militare a Alianţei Nord-Atlantice, la o lună şi jumătate de la începerea negocierilor de pace în Franţa. Nu vrem să facem o comparaţie cu actuala situaţie din Siria, dar scenariul unei escaladări rapide a violenţelor nu poate fi exclus dacă nu se vor înregistra progrese (iar progresele sunt greu de anticipat).

În momentul de faţă Rusia joacă un rol total diferit. În 1999, Moscova a protestat energic, fără însă a se opune în mod real. De curând, Kremlinul a anunţat că va participa la menţinerea echilibrului de forţe şi nu va permite niciun fel de intervenţie străină împotriva protejatului său din Siria.

Mize mari, intrigi mici

Există o diferenţă fundamentală între situaţia din Siria şi cazurile precedente. Organizând procesul de pace şi implicându-se în conflicte locale, marile puteri au urmărit permanent interese concrete, cu o reprezentare clară a propriilor avantaje. Ţările Europei Occidentale, cu sprijinul activ al Statelor Unite, au modificat peisajul strategic european în conformitate cu propriile reprezentări de după Războiul Rece. Iar Iugoslavia lui Slobodan Miloşevici era în mod clar un obstacol în calea acestor modificări.

În afară de aspectele care ţin de statut, evocate mai sus, interesele concrete şi directe ale Statelor Unite, Europei şi Rusiei în Siria sunt de neînţeles.

În momentul de faţă, extinderea sferei de influenţă în Orientul Mijlociu este o idee aproape utopică. Toate puterile străine încearcă frenetic să acţioneze în mod adecvat, dar întotdeauna ţinând cont de experienţele precedente. Se adaptează la evenimente fără a putea aplica voinţa şi dorinţele, nici măcar nu se poate vorbi de strategie. Este remarcabil că cei care au interese în Siria, vecini precum Iranul, Arabia Saudită şi Qatarul, nu se pronunţă asupra conferinţei de pace de la Geneva. Dar, până la urmă, de aceste state depinde capacitatea părţilor adverse de a dialoga.

În trecut, mizele marilor puteri erau inseparabil legate de mici intrigi ale actorilor locali, care rămâneau în plan secund. În prezent, este invers. Activităţile la nivel “local” au propria logică, iar participarea marilor puteri se desfăşoară într-un plan paralel, schimbând permament locurile unii cu alţii. Pentru viitorii istorici, actuala criză din Siria este un tunel fără sfârşit, în timp ce, pentru diplomaţi, este o problemă de nerezolvat.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect