Alegeți o limbă
Condamnaţi mereu să purtăm ultima luptă, facem aceeaşi greşeală şi în Libia.
Muammar Gaddafi a dispărut după ce a promis că va lupta până la moarte. Oare nu a făcut la fel şi fostul dictator irakian Saddam Hussein? Şi, desigur, când Saddam Hussein dispăruse iar trupele americane începuseră să aibă primele pierderi după atacurile insurgenţilor, în 2003, ni s-a spus – de către şeful fostei Autorităţi provizorii a coaliţiei, Paul Bremer, de către generali, diplomaţi şi "experţi" ai televiziunilor căzuţi în dizgraţie – că militanţii insurgenţi erau "fanatici" şi "luptători până la moarte" care nu conştientizau că războiul se încheiase.
Iar dacă Muammar Gaddafi şi fiul său vor rămâne în libertate şi violenţele nu vor înceta, oare nu ni se va spune cât de curând, încă o dată, că "luptătorii până la moarte" pur şi simplu nu înţeleg că insurgenţii din Benghazi au preluat puterea şi că războiul este la final? Într-adevăr, la exact 15 minute de când am scris acest material (ieri la ora 14.00), un corespondent al postului Sky News a reinventat termenul de "luptători până la moarte" folosindu-l pentru a-i descrie pe combatanţii lui Muammar Gaddafi. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Nu mai este nevoie să spun că, din punctul de vedere al Occidentului, totul este spre bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Nu desfiinţează nimeni armata libiană şi nu îi exclude nimeni pe simpatizanţii lui Gaddafi de pe scena politică a ţării. Nu mai vrea nimeni să facă aceleaşi greşeli făcute în Irak. În plus, nu au fost trimise trupe terestre. Nu vor mai exista marionete occidentale izolate în Zona Verde care să încerce să contureze viitorul Libiei. "Totul depinde de poporul libian" - acesta a devenit sloganul vesel al fiecărui comunicat transmis de Departamentul de Stat american sau de Ministerul francez de Externe. Noi nu mai suntem afectaţi!
Dar, bineînţeles, prezenţa masivă a diplomaţilor occidentali, a reprezentanţilor magnaţilor din domeniul petrolului, a mercenarilor occidentali foarte bine plătiţi şi a agenţilor din umbră britanici şi francezi – toţi pretinzând că sunt "consilieri", nu participanţi – constituie în fapt o Zonă Verde Benghazi. Poate că (încă) nu sunt înconjuraţi de ziduri, dar aceşti oameni conduc de fapt Libia prin intermediul eroilor libieni şi al persoanelor malefice care pozează în lideri politici regionali. Poate că putem trece cu vederea uciderea propriului comandant militar – din anumite motive, nimeni nu mai menţionează numele lui Abdul Fatah Younes chiar dacă a fost lichidat la Benghazi cu doar o lună în urmă – dar nu se pot menţine decât agăţându-se de cordoanele ombilicale occidentale.
Desigur, acest război nu este similar cu o invazie a Irakului care a degenerat. Capturarea lui Saddam Hussein a provocat doar o serie nesfârşită de atacuri împotriva trupelor coaliţiei, pentru că toţi cei ce refuzaseră să se alăture insurgenţilor de teamă că americanii îl vor pune din nou pe Saddam Hussein la conducerea Irakului acum nu mai aveau nicio inhibiţie. Dar arestarea lui Muammar Gaddafi şi a lui Saif al-Islam în mod sigur vor aduce sfârşitul rezistenţei trupelor loialiste. Temerea reală a Occidentului – în momentul de faţă, deşi s-ar putea schimba peste noapte – ar trebui să fie că Muammar Gaddafi, autorul manifestului “Cartea Verde”, publicat în 1975, a reuşit să ajungă în fieful său din oraşul Sirt (nordul Libiei), unde loialitatea tribală s-ar putea dovedi mai puternică decât forţele susţinute de Alianţa Nord-Atlantică.
Oraşul Sirt, unde Muammar Gaddafi transformase, chiar la începutul regimului său dictatorial, zăcămintele de petrol în investiţii profitabile pentru occidentali după revoluţia sa din 1969, nu este Tikrit, oraşul natal al lui Saddam Hussein. La Sirt s-a desfăşurat prima conferinţă a Uniunii Africane, la doar 25 de kilometri de locul unde s-a născut Gaddafi, o regiune care a avut beneficii considerabile în cei 41 de ani de când este la putere.
Cunoscutul geograf grec Strabon descria modul în care aşezările deşertice de la sud de Sirt deghizau Libia precum o piele de leopard. Probabil că lui Gaddafi îi place această metaforă. După aproape 2 000 de ani, Sirt devenea legătura între coloniile italiene Tripolitania şi Cirenaica.Tot la Sirt, "insurgenţii" au fost învinşi de "loialişti" în conflictul de anul acesta; în curând va trebui să schimbăm aceste etichete iniţiale – atunci când cei care susţin Consiliul Naţional de Tranziţie pro-occidental vor fi numiţi “loialişti”, iar combatanţii pro-Gaddafi vor deveni "teroriştii" ce atacă noua administraţie libiană apropiată de Occident. Oricum, oraşul Sirt, ai cărui locuitori se presupune că negociază în prezent cu inamicii lui Gaddafi, va fi în curând una dintre cele mai interesante zone din Libia.
Oare la ce se gândeşte Gaddafi acum? Noi credem că ar trebui să fie disperat. Dar chiar este? Am folosit multe adjective pentru a-l caracteriza în trecut: furios, dement, bolnav mental, carismatic, neobosit, dur, ciudat, lider politic (descrierea lui Jack Straw), ascuns, exotic, nebun, stereotipic şi – cel mai recent – tiranic, criminal şi crud. Dar, din punctul de vedere distorsionat al libienilor, Gaddafi ar trebui să supravieţuiască pentru a continua un conflict civil - tribal şi pentru a-i bloca pe noii prieteni libieni ai Occidentului într-un război de gherilă, cu scopul erodării credibilităţii noii administraţii tranzitorii.
Dar conflictul libian are un caracter imprevizibil, iar descrierile sunt valabile doar pentru perioade scurte. Poate că Muammar Gaddafi se ascunde într-un tunel sub Hotelul Rixos sau într-una din vilele lui Robert Mugabe. Eu mă îndoiesc. Atât timp cât nimeni nu încearcă să lupte mai mult decât el.
