Îmi pare rău băieţi, am alte afaceri mai urgente. Preşedintele american Barack Obama părăsind podiumul lui Nicolas Sarkozy (la stânga) şi al primului ministru englez Gordon Brown, la summit-ul G20, 2009. (AFP)

Noua veche ordine

Cu America care se retrage din ce în ce mai mult din afacerile europene, şi cu Rusia care încearcă să le influenţeze pe toate, Maria Dejevsky de la The Independent se întreabă dacă, în această nouă epocă de alinieri geopolitice Europa nu ar putea reveni la cele vechi.

Publicat pe 20 octombrie 2009 la 15:25
Îmi pare rău băieţi, am alte afaceri mai urgente. Preşedintele american Barack Obama părăsind podiumul lui Nicolas Sarkozy (la stânga) şi al primului ministru englez Gordon Brown, la summit-ul G20, 2009. (AFP)

Cu douăzeci de ani în urmă, revoluţiile democratice din Europa Centrală şi de Est au determinat prima retragere a unei mari puteri de pe continent, de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial încoace. Sute de mii de soldaţi ruşi şi-au strâns boccelele şi au plecat spre casă, urmaţi de mult mai mulţi după ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit la rândul ei. Şi în timp ce nostalgia imperială persistă încă, Kremlinul a trebuit să se adapteze la noua realitate. Sfera lui de influenţă rămasă este o umbră a ceea ce a fost odată.

Retragerea americanilor

Acesta a fost un capitol. Dar oare nu privim acum a doua repriză a retragerii din Europa de după război, cea a celuilalt învingător, Statele Unite ? Desigur, retragerea este mai puţin militară sau imperială decât cea a Rusiei - marea parte a trupelor americane fiind reafectate de-a lungul anilor - şi de fapt nici nu pare să se facă dinadins. S-ar zice că reflectă mai curând o lipsă de interes. America lui Barack Obama are alte oale pe foc. Dar ar putea însemna deci că vârsta europeană a Washington-ului se apropie de sfârşit ? Şi dacă da, la ce ar putea duce ?

Pun aceste întrebări după un week-end petrecut la Istanbul, la Conferinţa anuală Bosfor, organizată de British Council, Comisia Europeană şi Institutul de Politică Externă al Turciei, TESEV. Pentru UE, această întâlnire este o şansă de a măsura starea relaţiilor noastre, uneori cam arţăgoase, cu Turcia. Pentru turci, oferă un forum pentru a evacua frustrarea faţă de obstacolele pe care Bruxelles le presară în calea sa. Dar au existat două schimbări evidente faţă de 2007, când am participat ultima oară. Prima este noul interes activ al Turciei faţă de lumea exterioară - şi nu neapărat în direcţia noastră, europeană. A doua a fost lipsa oricărei referinţe la Statele Unite.

Newsletter în limba română

l**ăsă**m ţă**rile să-şi rezolve singure problemele**

Părerea SUA, unde preşedinţii succesive au iritat Bruxelles prin presiunea impusă în favoarea unei aderări rapide a Turciei la UE, pur şi simplu nu mai era considerată decisivă de nici una dintre părţi - cel puţin nu în această discuţie. O explicaţie oferită de către un delegat turc a fost că a avea Statele Unite ca avocat devenise contraproductiv pentru cauza ţării sale. Dacă Turcia vroia să adere la UE, trebuia să-şi susţină singură cauza.

Dar nici europenii - inclusiv "noii" europeni care erau aliaţii atât de entuziaşti ai SUA - n-au menţionat America sau preşedintele acesteia. Ceea ce sugerează că problema aderării Turciei la UE este acum o problemă (cum ar fi trebuit întotdeauna să fie) între cele două părţi negociatoare. Şi acest lucru este pe deplin în conformitate cu doctrina evolutivă Obama, care lasă ţările să-şi decidă propriile sisteme şi să rezolve neînţelegerile între ele.

O nouă orientare a politicii turce

Aici intră în joc aparent noua orientare a politicii externe turceşti. Cu doi ani în urmă, UE îşi făcea griji despre abaterea eventuală de la secularism a recentului guvern ales al Turciei, AKP. Politicienii turci de toate înclinările erau preocupaţi cu Constituţia. Acum, guvernul AKP s-a stabilizat, a luat o nouă direcţie, şi nu aşa cum s-au temut unii. Acesta priveşte spre exterior, în regiunea apropiată, şi se ocupă de construirea de punţi cu vecinii săi. În doar ultima lună, prim-miniştrii turc şi armenian au stat amical unul lângă celălalt la un meci de fotbal din Turcia, şi cele două ţări au semnat - după multe măguliri - un acord pentru a-şi deschide frontierele. Turcia şi Siria sunt pe cale de a permite eliminarea vizelor între ele. Au fost reluate discuţiile privind Cipru. Între timp, relaţiile cu Israel au luat o bruscă întorsătură în rău, Turcia aliniindu-se cu cei mai cruzi critici ai invaziei din Gaza.

S-ar putea vedea în toate acestea eforturile din Ankara de a fi gata înainte de a face o ultimă mare ofertă de a adera la UE. Sau s-ar putea interpreta ca o Turcie care cel puţin flirtează cu conducerea regională şi care se întreabă dacă interesul ei naţional este mai bine servit rugându-se pentru aderarea la UE sau încercând să-şi recâştige un rol de putere regională. Cu mişcările în perspectivă în Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală, terenul de joc este cu siguranţă destul de mare. Şi este ceva familiar cu privire la această regiune. Oare nu seamănă acesta, în formă şi întindere, cu Imperiul Otoman, în ultimele sale momente ? Acum când SUA părăseşte Europa, lăsând-o pe propriile ei picioare, oare nu este momentul de a reafirma vechi loialităţi mai degrabă decât de a construi o nouă ordine ? Dacă este aşa, atunci prima prioritate pentru guverne este de a recunoaşte schimbarea pentru ceea ce este. Dar a doua ar fi de a se angaja pentru a face faţă dificultăţilor de graniţe fluctuante cu mai multă sensibilitate, imaginaţie - şi în mod mai paşnic - decât ultima oară.

DIPLOMAŢIE

Suntem pe cale să pierdem Turcia?

"Alegerile Turciei constituie unul dintre fenomenele cele mai pasionante de urmărit pe scena internaţională. (...) Ridică problema evoluţiei identitare a unei ţări dornice să se afirme, la confluenţa Europei, Orientului, Asiei". Pe cale să devină din ce în ce mai activă, diplomaţia turcă "face cercuri strategice", notează Le Monde. A conclus un acord de normalizare cu Armenia, şi-a arătat "dezaprobarea pentru invadarea fâşiei Gaza excluzând Israelul din exerciţiile militare organizate cu un mare număr de ţări ale NATO". Şi a anunţat că primul ministru Recep Tayyip Erdogan, care ar putea fi unul dintre mediatorii potenţiali între Iran şi Vest, va face o vizită la Teheran înainte de a merge la Washington. In acelaşi timp, a tras avantaje sensibile din colaborarea cu ruşii în materie de gazoducte. Fără nici o îndoială, priveşte cu jind şi spre strângerea relaţiilor cu ţările din Asia Centrală. "Suntem pe cale să pierdem Turcia?", se întreabă cotidianul francez. Turcia a explicat clar că rămâne o candidată la aderare. Totuşi, explică Le Monde, "Turcia este încrezătoare în rolul pe care îl poate juca în noul status quo geopolitic şi probabil că nu se va mai mulţumi să rămână o eternă candidată".

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect