Alegeți o limbă
O mie de miliarde de euro. Acesta este, potrivit Comisiei Europene, costul anual al evaziunii fiscale în UE. Este echivalentul a aproape jumătate din PIB-ul Italiei. Sau cât a salva de şaizeci de ori economia cipriotă.
În vremuri în care europenilor li se spune să-şi strângă cureaua şi în care 26 de milioane dintre ei sunt la şomaj, suma are de ce să ne pună pe gânduri.
Ancheta asupra paradisurilor fiscale condusă de International Consortium of Investigative Journalists - probabil cel mai important exemplu de colaborare jurnalistică din istorie - şi publicată zilele acestea de vreo treizeci de organe de presă din întreaga lume, dezvăluie public mecanismele evaziunii fiscale de nivel înalt şi numele a mai multor zeci de mii de adepţi ai acesteia, mai ales din Europa.
Un fenomen care a devenit cunoscut din momentul liberalizării fluxurilor de capital, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, atunci când au izbucnit pe vechiul continent şi primele mari scandaluri politico- financiare. În momentul respectiv publicul a aflat de existenţa unor ţări - în special în Insulele Caraibe - care păreau să nu aibă altă raţiune de a fi decât de a oferi un loc unde a-şi adăposti averile de Fisc.
Acest fenomen a revenit de curând din nou în centrul actualităţii, cu ocazia crizei bancare din Cipru. Iarăşi, europenii şi-au putut da seama de consecinţele nefaste ale lipsei de armonizare fiscală.
Aceasta a permis mai multor ţări, precum Cipru sau Irlanda, să cunoască, prin intermediul unei politici fiscale avantajoase, un nivel de dezvoltare pe care structura economiei lor nu îl permitea. Dar în acelaşi timp a favorizat transferuri masive de capitaluri, care ieşeau de sub controlul Trezoreriei statelor în care aceste capitaluri erau generate. O concurenţă fiscală care, într-o vreme în care statele membre se zbat între asanare bugetară, luptă împotriva deficitelor şi susţinere a creşterii, ameninţă însăşi unitatea UE.
Şi de fiecare oară când reapare problema, este relansată ideea unei armonizări fiscale în sânul UE... care este de îndată pusă deoparte. Totuşi un "grup de acţiune" a fost creat de către comisarul pentru Impozitare și uniune vamală, audit și lupta antifraudă, Algirdas Šemeta, în 2010, dar rezistenţa din partea unor state membre pare invincibilă: pârghia fiscală este într-adevăr unul dintre ultimele elemente de politică economică de care acestea pot dispune suveran şi ele nu par pregătite să renunţe la ea. Chiar dacă implică pierderea miliardelor de euro care iau drumul unor orizonturi mai blânde.
O fiscalitate armonizată va fi oare suficientă pentru a opri sângerarea către paradisurile fiscale? Probabil că nu. Ea va trebui să fie însoţită de o politică mai represivă faţă de băncile europene care încurajează şi practică migrarea către paradisuri fiscale off-shore, şi de acorduri bilaterale cu aceste paradisuri astfel încât ele să coopereze cu autorităţile din ţările "jecmănite".
Dar văzând numărul de politicieni - sau de finanţatori ai acestora - enumeraţi în ancheta "Offshore Leaks", din păcate nu prea avem motive să fim optimişti.
