Galeriile din Est (Zidul Berlínului). Brozzi/Flickr

O unitate de suprafaţă

Prea ocupaţi de a se adapta unei noi societăţi, germanii din est nu s-au putut dezbăra cum trebuie de ceea ce a reprezentat fosta RDG. Şi menţinerea mitului reunificării împiedică deschiderea unei adevărate dezbateri, crede scriitorul Thomas Brussig.

Publicat pe 6 noiembrie 2009 la 18:41
Galeriile din Est (Zidul Berlínului). Brozzi/Flickr

De când am devenit cât de cât cunoscut datorită scrierilor mele, adică începând din anul 1995, am susţinut că dezbaterea asupra RDG a rămas blocată sau, mai exact, a fost strangulată de către "unitatea" germană. Vieţile aproape tuturor est-germanilor erau prea răvăşite, prin urmare discuţia despre "altă epocă" ar fi fost un lux. Trebuiau întâi luate asigurările potrivite, pregătite interviurile pentru locurile de muncă, învăţat ce este un proprietar care închiriază. Viaţa după căderea Zidului a fost, pentru mulţi dintre est-germani, atât de devorată de aceste aspecte prea puţin romantice încât orice privire înapoi ar fi fost contra-productivă. Eu m-am apucat de sociologie pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna la tot ce Neues Deutschland [organul Partidului] îmi băgase în cap.

Numai cei care nu-şi puteau găsi locul în noua societate, prea străină, îşi puteau permite să se gândească la RDG - ţara în care nu existau toate problemele pe care nu le putem rezolva astăzi. Atunci a apărut nostalgia faţă de RDG şi s-a răspândit rapid, atât de mulţi fiind cei care nu se puteau adapta şi care duceau o viaţă nesatisfăcătoare. Erau mult mai mulţi decât se estimase în Occident. Şi nu erau numai foşti din Stasi, sau alţi paraziţi roşii din fostul stat. Fotograful Joachim Liebe a regăsit, după ani de zile, oameni care din întâmplare trecuseră prin faţa aparatului său de fotografiat în toamna anului 1989, şi a vorbit cu ei. Dintre cele zece persoane fotografiate care au acceptat să-şi împărtăşească gândurile, unul singur a declarat că-şi a reuşit viaţa. Ceilalţi fac cum pot, se descurcă, strâng din dinţi. Şi, afirm din nou, nu erau oameni demişi din funcţiile lor de partid, ci manifestanţi care au precipitat căderea RDG. Este evident că, din toţi est-germanii ce suntem, unul singur putea deveni cancelar, dar unitatea ar fi trebuit să ne ofere o rată de succes mai ridicată decât unul din zece.

Spun de asemenea din 1995 că nu văd nici o şansă de apariţie a unei veritabile dezbateri despre RDG, o dezbatere similară celei pe care au avut-o în 1968 tinerii cu părinţii despre nazism. RDG nu a lăsat întrebări atât de monstruoase şi în acelaşi timp de neocolit ca al Treilea Reich, nu a condus război de agresiune, nu a comis genocid. În cel mai rău caz am putea acuza-o de a fi durat atât de mult. Mai ales că nu trebuie subestimat factorul demografic: dacă în 1968, o întreagă generaţie a cerut explicaţii, astăzi doar o cincime din generaţia studenţească şi-ar putea trimite părinţii în boxa acuzaţilor, restul nu avut nimic de-a face cu RDG.

Şi totuşi o dezbatere este în toi. S-a decis oare cineva să abordeze problema în adâncime ? Din păcate, nu. Întrucât cum au luat cuvântul politicienii discuţia s-a transformat în limbă de lemn. Astăzi tot nu am depăşit formulele de "stat al fărădelegii" şi "regim totalitar" pe de o parte şi "nu era aşa de rău" de cealaltă parte. Dar această dezbatere, prezintă cel puţin două aspecte noi şi demne de a fi lăudate : în primul rând, Vestul trebuie în sfârşit să accepte să fie privit şi judecat de Est - până acum a fost mereu invers. La căderea Zidului din Berlin, Estul a avut un moment libertatea să se regândească şi să se redefinească. În al doilea rând, se pare că am înţeles în sfârşit că instrumentele cu care am abordat-al treilea Reich nu sunt de mare folos atunci când este vorba de RDG.

Newsletter în limba română

Vestul, deşi conştient de neconstituţionalitatea sa, a ţinut să păstreze Legea fundamentală [din 1949] şi a respins orice dezbatere, argumentând că nu este momentul pentru "experienţe aventuroase". Capitala a fost transferată la Berlin şi am primit pactul de solidaritate, dar altfel motto-ul era "în Vest, nimic nou". Reunificare ? Un cuvânt, două minciuni. Nu a fost nici o "reunificare", deoarece Germania între frontierele din 1990 nu a existat niciodată înainte. Şi o alipire nu este o unificare. "Capitalismul nu a învins, proclama un graffiti în 1990, asta-i tot ce a mai rămas".

Problema unităţii germane este un teren minat. În Est, şocul unităţii şi consecinţele acesteia rămân tema numărul unu; în Vest se ocoleşte subiectul. Şi cum nici Estul, nici Vestul nu se bucură de unitate, ţara trăieşte în stânjeneală. Unitatea se făcuse cu atâta speranţă şi încredere, atâtea sentimente pozitive unul faţă de celălalt ! Şi acum ?

Fiecare generaţie cu revoluţia ei. A fost 1968, apoi 1989. La ritmul acesta, ar fi totuşi momentul... Şi de data aceasta am putea pune pe masă ce măturasem sub covor în 1990.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect