Părăsind uşor universul sovietic

Alegerile generale programate în Ucraina pe 28 octombrie ar urma să confirme puterea pe care o deţine preşedintele Viktor Ianukovici şi nevoia de înnoire a ceea ce a rămas din “revoluţia portocalie”. Dar, pe termen lung, criza durabilă din această ţară va conduce la un fel de normalitate, argumentează un jurnalist ucrainean.

Publicat pe 26 octombrie 2012 la 14:37

Lumea post-sovietică, un proiect construit într-un mod atât de dureros, se prăbuşeşte. Odată cu prăbuşirea ei, soarta Ucrainei este pusă în balanţă. Mulţi reprezentanţi ai elitei politice, presei şi mediilor de afaceri se pregătesc pentru o viaţă îndelungată în tenebre. Ce altceva ar putea face? În cei doi ani de când este la putere, preşedintele Viktor Ianukovici a acaparat aproape toate structurile puterii. Ceea ce a făcut, alături de alţi politicieni din cadrul Partidului Regiunilor, nu poate fi numit altfel decât pur şi simplu “lovitură de stat”.

Prin modificarea Constituţiei, a redat vechi privilegii funcţiei de preşedinte, pe care, din simplă coincidenţă, o deţine în prezent. A marginalizat rolurile Guvernului, Parlamentului, sistemului judiciar, şi-a subordonat industria apărării, a închis vocile poporului şi opoziţiei.

În momentul de faţă, în Ucraina este pe cale să apară ceva ce seamănă cu regimul Alexandr Lukaşenko din Belarus. Există o singură diferenţă: Lukaşenko a avut nevoie de câţiva ani pentru a deveni dictator, în timp ce Ianukovici a devenit dictator folosindu-se de prerogativele de care dispune ca preşedinte, un proces care s-a derulat sub indiferenţa totală a societăţii ucrainene.

Toate acestea confirmă încă o dată teoria analiştilor care spun deschis că “revoluţia portocalie” din 2004 nu a fost aspiraţia societăţii ucrainene spre democraţie, ci spre bogăţie. Un populist iresponsabil în timpul “revoluţiei”, Viktor Iuşcenko a devenit, pentru scurt timp, idolul a milioane de ucraineni.

Newsletter în limba română

Un cetăţean care vota cu Iuşcenko nu exprima susţinere pentru libertate, ci pentru prosperitate. Modul de gândire al acestui alegător era simplu: dat fiind că Iuşcenko ne poate plăti la timp, poate oferi prosperitate Ucrainei. Acum, dezamăgirea simţită în urmă cu câţiva ani de cei care votaseră iniţial cu Iuşcenko este simţită de electoratul sărac şi marginalizat al lui Ianukovici.

Statul consumerist

De ce l-ar compara cineva pe Viktor Ianukovici cu preşedintele Belarusului? Analogiile există, dar concluziile vor fi diferite. Lukaşenko conduce Belarusul de 18 ani, în timp ce fratele geamăn “ucrainean” probabil nu va rămâne atât de mult la putere. În primul rând, regimul dictatorial bielorus are un caracter foarte consumerist, acest lucru însemnând că nu înţelege ce sunt reformele economice.

Cea mai mare parte a bunurilor sunt finanţate, desigur, prin fonduri provenind din Rusia. Dacă liderul de Kremlin va înceta finanţarea fratelui mai mic, societatea bielorusă va simţi sărăcia reală. Iar sărăcia va conduce la prăbuşirea sistemului. Lukaşenko fie va fi eliminat de cei din propriul anturaj, fie va fi încredinţat justiţiei.

Situaţia din Ucraina este diferită de cea din Belarus, dat fiind că Ucraina s-a autosusţinut permanent. Este adevărat că am primit gaze naturale la tarife mici, lucru aranjat de fostul preşedinte Leonid Kucima în cadrul acordului cu fostul lider rus Boris Elţîn. Dar această politică s-a încheiat definitiv. Moscova nu va ajuta Kievul în modul în care a ajutat regimul de la Minsk. Nu poate şi nu vrea acest lucru.

În actualul stadiu al prăbuşirii spaţiului post-sovietic, durerea este simţită de Kiev, dar şi de toate statele post-sovietice. Aceste ţări pot fi numite consumeriste, dar doar în sensul că elitele lor şi societăţile încă utilizează împreună resurse şi metode sovietice. Desigur că există şi ţări precum Georgia în care aceste resurse s-au epuizat; Guvernul de la Tbilisi a fost nevoit să ofere un anumit grad de libertate companiilor mici şi să combată corupţia.

Nevoie de maturizare

Însă există şi ţări mai bogate în resurse naturale. Printre acestea figurează Ucraina şi Rusia. Se apropie şi sfârşitul lor şi va fi tragic. Viktor Ianukovici este în întârziere. Dacă ar fi fost preşedinte al Ucrainei din 1994 (precum Leonid Kucima), încă ar conduce ţara astăzi şi ne-am întreba când s-ar încheia acest coşmar care ar dura de 18 ani. Chiar dacă Ianukovici ar fi devenit preşedinte puţin mai târziu, poate în 2004, s-ar fi putut bucura de câţiva ani în care ar fi condus un regim autoritarist fără limite; totul până la începerea crizei economice.

Şi totuşi, într-un mod destul de bizar, criza economică este cea care l-a propulsat pe Ianukovici la putere. De aceea, regimul său este protejat. Cu toate acestea, epoca prăbuşirii, care se apropie cu rapiditate, necesită dialog şi încredere, nu reprimare şi furtul a tot ce a mai rămas în Ucraina. În mod clar, Ianukovici nu se încadrează în prima categorie.

O altă problemă va apărea în ziua în care vremea lui Ianukovici se va termina. Societatea ucraineană încă este marcată de tendinţe paternaliste şi nu s-a maturizat suficient pentru a face faţă provocărilor cu care se confruntă. Societăţii ucrainene îi lipseşte simţul obligaţiilor civice. Faţa noii ere poate fi Iulia Timoşenko sau cineva ca ea, care să creeze o atmosferă politică pentru a facilita iniţierea dezbaterilor pe tema reformelor. Reformele vor fi preluate de noile generaţii de politicieni şi economişti, deşi nu vor putea fi implementate rapid.

Între căderea regimului autoritarist şi primele reforme ar trebui să ne aşteptăm la o perioadă cuprinsă între cel puţin patru şi şapte ani. Iar reformele vor avea nevoie de trei-cinci ani pentru a fi implementate. Calculul este simplu: în aproximativ 15 ani, sau poate chiar peste doar opt ani, Ucraina va fi o ţară relativ normală. Abia atunci va începe să semene cu actuala Polonie.

Acest articol provine din numărul Octombrie-Decembrie al New Eastern Europe.

Din Kiev

O campanie marcată de "o absenţă totală de idei"

"Nu putem spune că a fost interesantă, campania care tocmai a luat sfârşit. Dar cel puţin a fost instructivă", scrie Serghei Rahmanin în Dzerkalo Tyjnia: "am avut sentimentul că asistăm a un concurs în care banul şi facilitatea domneau ca stăpâni absoluţi". Pe de altă parte, subliniază săptămânalul, această campanie a fost marcată de o "absenţă totală de idei", la partidele aflate în competiţie, ca şi de "absenţa perceptibilă" a Iuliei Timoşenko, opozanta deţinută din octombrie 2011 pentru abuz de putere. Ca şi de fraude, adaugă săptămânalul din Kiev:

guvernul nu ezită să se sprijine pe tribunale, singurele abilitate să demonstreze că s-a recurs la corupţie sau la metode scandaloase, cum ar fi demontarea ilegală a panourilor de afişare (câteodată chiar în prezenţa forţelor de ordine). Candidaţii din opoziţie au încercat într-adevăr să ceară ajutorul justiţiei, şi au denunţat refuzul autorităţilor locale de a distribui materialul de campanie şi de a facilita organizarea de mitinguri, dar degeaba. Ca de obicei, televiziunea naţională şi-a deschis larg canalele Partidului Regiunilor, partidul preşedintelui Viktor Ianukovici, care şi-a adjudecat partea leului în termeni de prezenţă pe canalele oficiale, adică 43.3 la sută din timpul de antenă.

Nu ştiu cine va câştiga, la urma urmelor, şi care vor fi consecinţele acestor alegeri. Ce este sigur, în schimb, este că minciuna şi indiferenţa au câştigat deja. [...] Ce speră liderii ţărilor occidentale, cei care se abţin diplomatic să se pronunţe asupra campaniei noastre electorale, preferând să aştepte rezultatul? De ce au exact nevoie? De mii de observatori?

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect