Alegeți o limbă
Călătoria începe în gara din Bruxelles, de unde un tren special de mare viteză îi transportă pe eurodeputaţi, pe asistenţii acestora şi pe alţii (inclusiv jurnalişti) spre sediul alternativ din Strasbourg. După ce apartenenţa oraşului a fost schimbată de cinci ori într-un secol, între Franţa şi Germania, Strasbourg ar trebui să fie un simbol al reconcilierii postbelice. Însă, zilele acestea, caravana organizată în fiecare lună a devenit un exemplu al risipei Uniunii Europene.
Limuzinele îi transportă pe eurodeputaţi de la luxosul complex parlamentar spre hotelurile şi restaurantele din oraş, unde preţurile sunt majorate cu neruşinare cu această ocazie. Majoritatea membrilor Parlamentului European nu sunt de acord cu organizarea acestor sesiuni în două locaţii.
Dar nu pot face prea multe împotriva sistemului cu două sedii (plus sediul activităţilor tehnice din Luxemburg) prevăzut de tratatele care pot fi modificate doar prin unanimitate. Franţa a formulat deja o plângere judiciară după ce unii eurodeputaţi propuseseră anularea uneia dintre cele 12 sesiuni programate anul acesta la Strasbourg. În mod evident, Parlamentul European nu este suveran.
O dublă ignoranţă
Luxoasele sesiuni de la Strasbourg evidenţiază o dublă ignoranţă. În primul rând, costurile suplimentare ale sesiunilor de la Strasbourg, care ajung la circa 180 de milioane de euro pe an (235 de milioane de dolari), sunt scandaloase într-o perioadă de austeritate severă. În al doilea rând, Parlamentul European este irelevant ca instituţie în privinţa deciziilor pentru relansarea economică.
Iar aceste lucruri contribuie la explicarea unui paradox: cu cât Parlamentul European primeşte mai multe prerogative, cu atât scade numărul cetăţenilor europeni care participă la scrutinele europarlamentare.
Cele mai multe dintre chestiunile de care alegătorii sunt preocupaţi, precum sănătatea, educaţia şi alte politici publice, sunt în resortul parlamentelor naţionale. Uniunea Europeană formulează în principal reglementări obscure. Dar acesta este doar unul dintre motivele pentru care alegătorii nu înţeleg de ce ar conta alegerea eurodeputaţilor.
Propunerile legislative sunt formulate de Comisia Europeană, serviciul funcţionarilor publici europeni (condus de un colegiu format din membri numiţi în funcţii, nu aleşi). Apoi, legile trebuie aprobate de Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (în cadrul căruia reprezentanţii guvernelor naţionale ajung la acorduri în urma discuţiilor din culise) şi de Parlamentul European (unde alianţele se modifică în funcţie de temele discutate).
O problemă cronică a legitimităţii democratice
Sistemul are o serie de mecanisme de verificare şi echilibru. Dar alegătorii nu au posibilitatea eliminării incompetenţilor. Această problemă cronică a legitimităţii democratice s-a acutizat în contextul crizei din zona euro. Executivul de la Bruxelles a dobândit noi prerogative pentru monitorizarea bugetelor naţionale şi a altor posibile “dezechilibre”.
Măsuri de austeritate şi reforme le-au fost impuse ţărilor care au fost salvate de la colaps - Irlandei, Portugaliei şi mai ales Greciei. Dar “guvernarea economică” este resimţită peste tot. Fostul premier al Italiei, Silvio Berlusconi, a fost înlocuit cu tehnocratul Mario Monti. La doar câteva zile de la învestirea în funcţie, noului premier socialist al Belgiei, Elio Di Rupo, i s-a cerut să reducă bugetul, în caz contrar riscând sancţiuni. Ungaria tocmai a fost înştiinţată că va pierde 495 de milioane de euro din asistenţa prevăzută pentru anul viitor dacă nu va reuşi să reducă deficitul.
“Guvernele abia acum încep să înţeleagă puterea pe care au cedat-o Uniunii Europene”, afirmă un eurocrat. Dar cine va controla această putere? Parlamentul European este o instituţie imperfectă într-un sistem imperfect. Oare va putea PE să compenseze pierderea suveranităţii naţionale?
Unii cred că da. Luna trecută, premierul italian Mario Monti s-a deplasat la Strasbourg pentru a lăuda atitudinea dură a Parlamentului European de monitorizare a activităţii Comisiei Europene (structură din care el a făcut parte la un moment dat). Într-un articol scris împreună cu eurodeputata franceză Sylvie Goulard, Monti a atribuit guvernelor naţionale cea mai mare parte a vinei pentru criza economică.
Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, vorbeşte despre o viitoare “Uniune politică” având un Parlament European puternic şi un preşedinte al Comisiei Europene ales prin vot direct. În opiniile altora, Parlamentul European nu este soluţia, ci parte a problemei. Jack Straw, fost ministru britanic de Externe, cerea de curând desfiinţarea Parlamentului European.
În opinia lui, “deficitul democratic” ar fi compensat mai bine printr-o structură formată din membri ai parlamentelor naţionale decât printr-un parlament ales în mod separat prin vot direct. Curtea Constituţională din Germania stabilea, în 2009, că Parlamentul European nu avea competenţa necesară pentru ca Bundestagul să îi predea prerogativele controlării bugetului, printre altele. Prin urmare, eurodeputaţii pot influenţa modul în care fondurile europene sunt cheltuite, dar nu se pot pronunţa asupra producerii acestor fonduri.
Consiliul Uniunii Europene consideră Parlamentul ca fiind un adolescent rebel: eurodeputaţii cred că ei înţeleg interesul european mai bine decât miniştrii; poartă discuţii pe subiecte ample şi se compară cu Congresul Statelor Unite, fără însă a dispune de prerogativele acestuia; cer în mod constant mai multă putere şi mai mulţi bani; şi pledează permanent pentru o atitudine mai europeană, indiferent de opiniile alegătorilor.
Chiar şi membrii Comisiei Europene îşi exprimă exasperarea faţă de PE (în discuţii private). Din punctul lor de vedere, chiar dacă de cele mai multe ori Parlamentul le este aliat, are şi puterea de dizolvare a Comisiei Europene, fără însă a suporta responsabilitatea propriilor acţiuni.
Nu există o soluţie simplă la problema democraţiei într-un sistem care este parţial interguvernamental şi parţial federal. Este dificil de argumentat că Uniunea Europeană are nevoie de mai puţină democraţie directă în contextul în care puterea ei este în creştere. Afacerile Uniunii Europene sunt prea complexe pentru a fi gestionate de persoane care ar activa cu jumătate de normă.
Reforme la nivel naţional şi european
Putem analiza exemplul vecinului Parlamentului European din Strasbourg – Consiliul Europei –, o structură mai veche, separată de Uniunea Europeană: aceasta dispune de o adunare a membrilor parlamentelor naţionale care se reuneşte de două ori pe an, dar activitatea sa este atât de obscură încât conservatorii din Marea Britanie pot fi aliaţii partidului lui Vladimir Putin, Rusia Unită.
Legitimitatea necesită reforme atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Numărul de 754 de eurodeputaţi trebuie redus drastic, la fel şi bugetul care a devenit din ce în ce mai mare. Activitatea Parlamentului European implică prea multe acorduri confortabile între marile grupuri politice europene.
În acest context, statele naţionale vor rămâne axa centrală a Uniunii Europene, indiferent de profunzimea integrării. Puterea şi fondurile Uniunii Europene sunt oferite de state, iar reglementările europene sunt puse în aplicare de guvernele naţionale.
Politicile sunt în principal naţionale. În acest context, parlamentele naţionale trebuie să fie implicate mai mult în activitatea Uniunii Europene, începând cu supravegherea politicilor comunitare. Sistemul danez, în care Parlamentul (Folketing) se pronunţă asupra mandatelor de negociere ale miniştrilor înainte ca aceştia să meargă la Bruxelles, este un bun exemplu. Cu toate disfuncţionalităţile sale, Parlamentul European va fi menţinut. Toată lumea la bord pentru trenul spre Strasbourg!
Opinie
“Un lobby în favoarea ideii europene”
Pe 15 martie, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care îl îndeamnă “în mod ferm” pe premierul Olandei, liberalul Mark Rutte, să se distanţeze de site-ul împotriva imigranţilor lansat de Partidul Libertăţii (PVV), condus de Geert Wilders. Eurodeputaţii consideră că acest site constituie “o ofensă adusă valorilor şi principiilor europene”. Într-un articol publicat în De Volkskrant, Martin Sommer constată că Mark Rutte a fost -
... mustrat de o largă coaliţie mergând de la comunişti până la conservatori. Dar să nu credeţi că această coaliţie puternică a fost creată cu ocazia denunţării site-ului PVV. Acest lucru se întâmplă în fiecare lună.
Editorialistul regretă că Parlamentul European nu se bazează pe regulile democratice obişnuite:
Nu există un guvern şi o opoziţie. Există doar Parlamentul European care ia atitudine faţă de sine însuşi şi de lume. (…) În lipsa luptei democratice pentru obţinerea unei majorităţi normale, scopul este obţinerea unei majorităţi maximale, ideea fiind că Parlamentul European funcţionează în interesul Europei, cu excepţia câtorva trişti eurosceptici.
Parlamentul European, conchide Martin Sommer, funcţionează precum “un grup de lobby bine-plătit în favoarea ideii europene”.
