Alegeți o limbă
În mass-media americană s-a vorbit recent despre un"Tea Party european" (Boston Tea Party, acţiune simbolică pentru revoluţia americană. Preluarea numelui est un transfer propagandist al valorii patriotice şi al promisiunii conţinute de debuşeu concret - a urmat revoluţia N.T.). Se pare că bătrânul continent ar fi făcut cunoştinţă cu această mişcare de când cu victoria Adevăraţilor Finlandezi în alegerile din această ţară şi cu performanţele - deocamdată în sondaje - ale preşedintei Frontului Naţional, Marine Le Pen, în Franţa.
Se spune că sentimentele care animă mişcarea Tea Party au fost exportate în Europa. Când plouă în Washington, pică la Helsinki, Paris şi în Flandra. Şi când Tea Party-ul american se ridică împotriva Washington-ului, Tea Party-ul european se revoltă împotriva Bruxelles-ului.
Noţiunea de Tea Party european nu are nici un sens
Să fim clari : în afară de câteva cazuri izolate, care au o pagină Facebook, noţiunea de "Tea Party european" nu are absolut niciun sens. Ci chiar dimpotrivă. Tea Party este o expresie americană, şi anume a unor sentimente care în Europa au un debuşeu de ani de zile cu partide precum Vlaams Blok, devenit Vlaams Belang [VB, partid naţionalist flamand de extrema dreaptă] în Flandra, Frontul Naţional în Franţa, Lista Pim Fortuyn [dizolvat în 2008] în Olanda sau Liga Nordului din Italia. [Şeful VB-ului] Filip Dewinter îşi rostea deja discursurile atunci când [simbolul Tea Party american] Sarah Palin încă îşi ajuta soţul ei în întreprinderea sa de pescuit său în Wasilla, Alaska. Suntem deci îndreptăţiţi de a revendica paternitatea a ceea ce se întâmplă la noi acasă.
Putem observa de asemenea că mişcarea poreclită "Tea Party european" este preocupată de menţinerea câştigurilor sociale, în timp ce versiunea americană este dimpotrivă îngrozită la ideea de un stat al bunăstării după modelul european. [Preşedintele american Barack] Obama nu poate lua nicio iniţiativă în domeniul social, fără să işte plângeri că aduce comunismul în ţară. Diferenţele sunt deci numeroase. Şi totuşi originile resentimentului sunt foarte asemănătoare.
În fond, este vorba tot despre temerile existenţiale ale muncitorilor albi şi ale clasei de mijloc. Pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, cetăţeanul alb se teme de a-şi vedea ţara luată ostatică, de a fi împins deoparte de imigranţi şi de a asista la dispariţia unei lumi în care a trăit atât de mult timp în confort. De asemenea, pe ambele maluri ale oceanului, există această aversiune faţă de orice fel de elite arogante care privesc cu dispreţ oamenii obişnuiţi şi nesocotesc propriile lor caracteristici naţionale.
Schimburile dintre dreapta populistă americană şi cea europeană
Pe ambele maluri ale oceanului, dreapta populistă întreţine de altfel numeroase schimburi telefonice. Până de curând, Tim Phillips, preşedintele Americanilor pentru Prosperitate, unul dintre lobby-urile republicane din umbra mişcării Tea Party, a fost în Norvegia pentru a învăţa partidului Progresului, o formaţiune de extrema-dreaptă, cum să provoace apariţia unei mişcări "spontane" plecând de jos. Sunt de asemenea cunoscute legăturile Vlaams Belang-ului cu Statele Unite. Liderul naţionalist flamand Bart De Wever se inspiră din articolele jurnalistul britanic Theodore Dalrymple, a cărui proză este apreciată şi în cercurile Tea Party-ului american. Iar consilierul personal al lui Geert Wilders [liderul PVV, partid populist olandez] este Paul Beliën, soţul Alexandrei Colen, deputată Vlaams Belang, care are contacte excelente cu dreapta americană.
Punctul comun este o paranoia anti-islamică. Teoria "Eurabiei", care consideră imigranţii musulmani drept un fel de coloană a cincea a islamizării Europei, este populară pe ambele maluri ale oceanului. În unele state americane, există iniţiative încercând să interzică aplicarea charia [legii islamice] în tribunale, ceea ce nu se întâmplă oricum niciodată. Ceea ce indică faptul că Tea Party este mai aproape de oameni precum Geert Wilders şi Filip De Winter decât s-ar putea crede.
Şi nu este de mirare. Încă din 1964, istoricul american Richard Hofstadter a descris în eseul lui deja clasic, The Paranoid Style in American Politics (Stilul Paranoid în politica americană, nu a fost tradusă în limba română), aceste elite care conduc tot din umbră. În timp ce membrii mişcărilor Tea Party cred că Obama este un agent secret musulman, confraţii lor europeni sunt convinşi că Bruxelles-ul încearcă să stabilească un super-stat european dictatorial. Aici sau acolo, partizanii acestor mişcări se tem de conspiraţii împotriva micilor cetăţeni albi.
Este uşor de înţeles şi că situaţia se înveninează în tot Occidentul. Lumea veche în care ne simţeam în siguranţă nu va mai reveni niciodată. Pe ambele maluri ale Atlanticului, Marea Recesiune a făcut victime. Şomajul, sărăcia şi incertitudinile faţă de viitor proliferează. Apar probleme de imigraţie. La care se adaugă o serie de revolte cu un rezultat incert în Orientul Mijlociu. Sunt motive serioase de îngrijorare.
Toată lumea se teme de comploturi împotriva cetăţeanului alb
Această situaţie provoacă reacţii ostile din partea electoratului într-un număr din ce în ce mai mare de ţări, care încearcă să se convingă, invocând un trecut idilic care în imaginar se situează în jurul anilor 1950, că totul s-ar petrece mult mai bine fără restul lumii. Toţi cei care nu sunt de această părere sunt intelectuali depărtaţi de popor, "răi flamanzi" sau nu sunt "adevăraţi" Americani sau Finlandezi. Astfel, agitaţia legitimă în faţa stării mondiale riscă să alunece în reacţii iraţionale care nu fac decât să înrăutăţească situaţia.
Ceea ce riscă într-adevăr să se întâmple pe ambele maluri ale Atlanticului, este un cerc vicios auto-destructiv. Este probabil că cei care susţin acum populiştii vor fi şi mai ostili în momentul de a merge la vot, ceea ce va permite populiştilor să continue să câştige teren şi va fi şi mai greu de a găsi soluţii raţionale la probleme care sunt foarte reale.
Până una alta, fără a mai menţiona catastrofele potenţiale, aceste tendinţe se traduc din ce în ce mai mult printr-o imposibilitate de a guverna, o neputinţă crescătoare de a acţiona pentru a rezolva problemele de zi cu zi. Acest lucru poate fi văzut în Washington ca la Helsinki sau la Haga, şi în întruchipările belgiene şi europene la Bruxelles.
