Alegeți o limbă
Pe masă tronează o valiză veche. "Tocmai a sosit", spune Gerhard Seitz ridicându-i capacul cu sfinţenie. Scoate câteva fotografii şi caiete, care se dovedesc a fi parte al jurnalului intim al unei artiste germane de varietăţi, care îşi avusese ora de glorie în anii 1930. După moartea sa, valiza s-a pierdut într-un târg de vechituri din Berlin. Cineva a cumpărat-o şi a trimis tot amestecul grămadă lui Gerhard Seitz.
Seitz este directorul Deutsches Tagebucharhiv, arhivele nemţeşti de jurnale intime, la Emmedingen, un oraş din Pădurea Neagră. "Primim des lucruri de genul acesta", comentează el. De când Frauke von Troschke a creat acest centru de arhivare, în 1998, mai mult de 200 de jurnale intime sosesc aici anual, şi chiar din partea unor persoane încă în viaţă. Jurnalele trebuie să răspundă doar la două criterii: să fie scrise în germană şi să nu fi fost publicate.
Această impresionantă colecţie de caiete, de carneţele şi de jurnale intime, uneori cartonate profesional, şi-au găsit adăpost în trei camere sumbre ale primăriei din Emmedingen. Documentul cel mai vechi - un jurnal de călătorie "pestriţ", în care autorul este interesat mai ales de calităţile fizice ale fetelor care-i trec prin faţă - datează de la începutul secolului al XIX-lea. Piesele cele mai interesante sunt carnetele de război. "Uneori cineva trimite un jurnal de război în care povesteşte lucrurile teribile pe care le-a făcut în timpul conflictului armat, povesteşte Steitz. Sunt persoane care nu îndrăznesc să vorbească de aceste experienţe dar care vor să le consemneze undeva".
La origini, o idee a lui von Troschke
Von Troschke a creat aceste arhive după ce le-a vizitat pe cele ale micului oraş italian Pieve Santo Stefano, constituite în 1984. Este un loc în care se pot depune amintiri cu certitudinea că vor fi conservate. Fondatorii acestor arhive italiene s-au lăsat şi ei ghidaţi de ideea că nu doar suveranii, generalii şi politicienii fac istoria, ci şi oamenii simpli. "Acest tip de scriere autobiografică dă istoriei un element concret, estimă Seitz. Jurnalele intime au fost întotdeauna colecţionate, dar era vorba de jurnalele oamenilor celebri, cum ar fi scriitorii sau politicienii. Ceea ce ne interesează pe noi sunt experienţele oamenilor aparţinând categoriei muritorilor".
Şi în Franţa există arhive ale jurnalelor intime. În 1992, biblioteca publică din Nyon [în Elveţia, pe malul lacului Leman] a organizat o expoziţie de carnete intime şi de corespondenţă nepublicate încă. Unul dintre iniţiatorii săi, Philippe Lejeune, a fondat în acelaşi an, cu alţi pasionaţi, Asociaţia pentru patrimoniu autobiografic (APA), care stochează jurnale intime la biblioteca publică din Ambérieu-en-Bugey, lângă Lyon.
Radio Oranje a deschis calea în Olanda
Dar care este situaţia în Olanda? În 1944, ministrul educaţiei, Gerrit Bolkestein, a cerut populaţiei olandeze, via Radio Oranje, să păstreze toate textele scrise asupra experienţei lor cotidiene. Motivaţiile sale erau identice cu cele ale lui von Trosche sau Lejeune. În 1946, Institutul naţional olandez pentru documentarea asupra războiului (NIOD), care tocmai fusese creat, a cerut populaţiei olandeze să-i cedeze jurnalele, corespondenţa şi fotografiile de război. Mii de persoane au răspuns apelului. De atunci, institutul posedă o colecţie magnifică de carnete de război, mai ales cel al Annei Frank, dar şi al unui număr imens de necunoscuţi.
Putem regăsi jurnale intime şi la Institutul pentru istoria femeilor (ALETTA). De altfel, scrierile datând dinainte de 1918 sunt inventoriate din anii 1990 la universitatea Erasmus de Rotterdam. Dar hai să ne închipuim că aţi deţine un jurnal posterior anului 1918 fără nici un raport cu războiul sau cu feminismul. Unde aţi putea oare să-l puneţi în siguranţă? Cu alte cuvinte, unde se găsesc arhivele olandeze ale jurnalelor intime? Din nefericire, nicăieri.
