Şi noi dorim pielea lui Gaddafi !

Când delicatul ministru german de Externe, Guido Westerwelle, a declarat că ţara sa nu doreşte să se angajeze într-un război în Africa de Nord, se poate înţelege. Poate că sunt la mijloc amintirile dureroase ale compatrioţilor săi din al doilea război mondial, ca de exemplu înfrângerea generalului Rommel şi a trupelor sale în deşertul libian.

Acest traumatism o poate scuza în parte pe Frau Merkel - dar şi întregul popor german - atunci când într-un moment crucial pentru Europa, ei aleg să nu participe la coaliţia împotriva lui Gaddafi.

Gaddafi, un satrap

Dar Bulgaria nu are nicio scuză. De ce Primul-ministru bulgar Boïko Borissov a descris această operaţiune de "aventură militară pe motive de petrol" atunci când aceasta a fost aprobată de către ONU fără ca nicio ţară să se opună în mod oficial ? Sincer, loviturile împotriva regimului lui Gaddafi ar trebui să fie întâmpinate cu un pic mai mult entuziasm din partea autorităţilor bulgare. Întrucât ţara noastră are cu siguranţă mai multe motive decât oricare alta de a purta pică acestui satrap care, timp de opt ani, a torturat cinci femei nevinovate (asistente medicale bulgare arestate în 1999, acuzate de a fi transmis virusul HIV unor copii libieni, condamnate la moarte şi în final eliberate în 2007) şi şi-a bătut joc de trei guverne succesive din Sofia.

În acest război, nu ne putem angaja decât într-o tabără, cea a justiţiei. Şi nu putem decât saluta curajul occidentului care, după ani de mustrări de conştiinţă şi de afaceri sumbre cu colonelul sângeros, şi-a depăşit în sfârşit contradicţiile pentru a-i da ce merită. Nicio milă pentru acest satrap cu privire de cocainoman ! Gaddafi este terminat şi Libia nu va mai fi niciodată aceeaşi.

Nu faceţi ca măgarul lui Buridan!

A venit momentul să sprijinim Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite, după ce am fost întotdeauna în tabăra greşită în timpul celor două războaie mondiale (şi a Războiului Rece). Mântuirea nu poate fi găsită nici în Berlin, nici la Moscova - cu atât mai puţin adevărul. Să nu uităm că atunci când aveam cinci asistente medicale condamnate la moarte în Libia, nu Ludmila Putina s-a dus să le scoată de acolo, ci Dna Sarkozy [Cecilia, fosta soţie a preşedintelui francez] este cea care le-a adus înapoi în Bulgaria într-un avion al Republicii Franceze.

Şi apoi, cu aceste ezitări între două opţiuni, vom cădea cu siguranţă în paradoxul "măgarului lui Buridan", acest biet animal la egală distanţă între o găleată de apă şi o găleată cu ovăz care moare pentru că nu este în stare să aleagă. În ciuda numelui său, această teorie poate că nu este opera lui Jean Buridan (1292-1363), dar acest filozof francez este cu adevărat apostolul determinismului moral, o teorie care merită toată atenţia noastră. "Cu excepţia ignoranţei sau jenei, un om care se confruntă cu comportamente posibile trebuie să aleagă întotdeauna binele mai mare", spune aceasta. Vă rugăm, să nu fim ignoranţi !