Alegeți o limbă
Este un moment dificil pentru centru-stânga în Europa. În Marea Britanie, pradă unei crize de leadership, Partidul laburist gestionează greu consecinţele votului pentru Brexit. Jeremy Corbyn, şeful său, a fost reales la recentul congres al partidului. Acesta din urmă a fost marcat de războiul intern care a izbucnit după victoria adepţilor “Leave”, adversarii lui Corbyn reproşându-i că a fost inexistent când au apărut partidele populiste precum UKIP, care a obţinut numeroase voci din sânul clasei muncitoreşti speriate.
În Spania, criza de guvernare traversată de ţară de nouă luni, cu perspectiva unei a treia alegeri legislative dacă nu se ajunge la un acord între partide, este însoţită de o criză, ba chiar de un război deschis în sânul Partidului Socialist (PSOE), între fostul şef Pedro Sánchez şi adversarii săi. Acesta din urmă s-a opus mereu ca partidul său să se abţină, facilitând formarea unui guvern minoritar condus de premierul ce îşi încheie mandatul, conservatorul Mariano Rajoy, şi susţinea formarea unei coaliţii alternative cu Podemos şi alte partide. O parte din PSOE considera că prioritatea era formarea guvernului. Până la urmă ea s-a impus, constrângându-l pe Sanchez să-şi dea demisia.
În Franţa, François Hollande asistă neputincios la eroziunea continuă a popularităţii sale în rândul electorilor, în timp ce colaboratorii săi părăsesc unul după altul o navă fără orizont. Ultimul a făcut-o Emmanuel Macron, ministrul său de Finanţe. În acelaşi timp, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy repare în forţă şi promite alegătorilor securitate şi identitate, în faţa fragilităţii percepute în Franţa după atentatele teroriste din ultimele luni şi criza migranţilor.
Nici în alte părţi stânga nu o duce mai bine: în Italia, premierul Matteo Renzi riscă să îşi vadă steaua apunând dacă nu câştigă referendumul constituţional din 4 decembrie.
Social-democraţia europeană este decapitată. Motivele, care se adaugă dificultăţilor interne, decurg dintr-o tendinţă care s-a manifestat în ultimii ani şi care se leagă de criza politică a partidelor care au ocupat centrul politic în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial.
Criza economică este de vină, apoi criza euro, a UE şi a ideii europene. Emergenţa partidelor alternative, de stânga şi de dreapta, xenofobe, şi oricum opuse radical “establishmentului”, a dat o lovitură grea social-democraţilor, care rămân ancoraţi în dihotomia centru-stânga/centru-dreapta caracteristică Europei de la sfârşitul războiului.
Uniunea Europeană şi deceniile de pace pe care le-a asigurat Europei sunt fructul unui acord tacit între forţele conservatoare şi social-democraţi. Observăm deci cu ironie că social-democraţia “a murit, victimă a propriului succes”, o dată ce “pactul pentru bunăstare” a fost acceptat de cele mai multe ţări din Europa Occidentală.
Cu noutatea, pentru partidele social-democrate, de a se vedea obligate în prezent să se bată pentru a cuceri alegătorii tradiţionali din clasa de mijloc şi muncitorească, atraşi de mişcările emergente la dreapta şi la stânga. Referitor la acest subiect, eseistul Paul Mason scrie în The Guardian că
social-democraţia pare privată de resurse intelectuale pentru a se înnoi. Şi aici este produsul unei incoerenţe şi mai profunde: […] istoricul americano-maghiar Karl Polanyi considera că “o dublă mişcare” compune capitalismul: presiunea spre piaţă şi o forţă contrară care i se opune. A le reglementa este în interesul societăţii. Frumuseţea ideii lui Polany a fost că a permis formaţiunilor de centru-stânga în anii 1980 să găsească o justificare pentru existența lor care să supraviețuiescă dispariției clasei muncitoare. În loc de "a proteja clasa muncitoare", obiectivul social-democraţiei a devenit să "reglementeze capitalismul în propriul său interes". Rădăcina tuturor problemelor social-democraţiei începând cu anul 2008, este că modul în care acest lucru poate fi realizat, nu este clar. [...] Acum, că impulsul primar al neo-liberalismului este rupt, social-democraţia ar trebui să se concentreze pe inventarea a ceva diferit. Dar ea nu are resursele necesare pentru asta... Majoritatea elitelor socialiste și a birocrațiilor europene sunt obişnuite să gestioneze un capitalism care nu funcţionează și par incapabile să-și imagineze un viitor diferit.
Urgența acum pentru partidele tradiționale, este de a recompune harta politică și de a ocupa din nou un rol principal în cadrul acesteia. Pentru partidele conservatoare, este mai simplu, deoarece acestea sunt mult mai în ton cu vremurile. Întoarcerea la identitate şi naţiune şi stabilirea unor politici de continuitate cu trecutul liniştesc mulţi alegători. Pentru partidele social-democrate, peisajul nu este la fel de clar. În faţa partidelor de stânga care apar în forţă, mai ales în Sudul Europei (Podemos, Syriza, ...), trebuie să regândim compromisul cu capitalismul "soft" cu care au coabitat (și la care s-au adaptat) după război, într-un moment când neo-liberalismul și capitalismul financiar nu mai ţin cont de trecut.
Dar violenţa crizei a lovit în sânul alegătorilor, care nu mai vor acest produs electoral. Atunci, social-democraţii trebuie să aleagă: fie reînnoiesc compromisul istoric fie divizează dreapta. De unde criza permanentă din ultima vreme.
Desen de Malagón
