Alegeți o limbă
Şomajul este plaga Europei. Economia europeană a adunat succesele în decursul jumătăţii de secol trecute: creşterea standardelor de viaţă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creşterea productivităţii şi extinderea ofertei de divertismente. Comparativ cu restul lumii, este o economie în general competitivă. Ea numără printre rândurile sale o ţară care a fost până anul trecut cel mai mare exportator de bunuri fabricate, Germania, care este acum pe locul al doilea în spatele Chinei. Franţa, în afară de a fi prima destinaţie turistică din lume, are cea mai mare productivitate orară de pe planetă. Italia iese în evidenţă prin excelenţa întreprinderilor ei artizanale, Scandinavia prin expertiza sa în domeniul telecomunicaţiilor, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, Europa nu stă rău în jocul competitivităţii. Dar pur şi simplu nu este prea bună la crearea de locuri de muncă.
Jonglând între şomaj şi contracte temporare
Rata şomajului este mare faţă de restul lumii dezvoltate. În zona euro, acesta se stabileşte la o medie de 10%, ceea ce este mai mult decât în Marea Britanie, Canada, Australia, Japonia şi chiar şi în Statele Unite. Mai mult, acesta durează ani de zile. Între 1995 şi 2005, de exemplu, rata medie a şomajului în Franţa a fost de 10,6%. În plus, rata ocupării forţei de muncă (anume proporţia de persoane apte de muncă care muncesc efectiv) este relativ scăzută, cu excepţia, în principal, a Scandinaviei. Unul dintre obiectivele Agendei de la Lisabona, program lansat în 2000 pentru a îmbunătăţi eficacitatea Uniunii Europene, a fost de a ridica rata ocupării forţei de muncă. Rezultatele, chiar înainte de recesiune, au fost dezamăgitoare.
Desigur, economia europeană a redus nivelul de şomaj pe durata anilor de vremuri bune, dar progresele au fost inegale. Mai rău, multe dintre locurile de muncă nou create au fost temporare, dând naştere la o piaţă a forţei de muncă cu două viteze: muncitorii de o anumită vârstă erau "integraţi", cu drepturi inamovibile şi beneficii de pensionare foarte atractive, în timp ce tinerii erau "muncitori excluşi", mulţi dintre ele fiind în imposibilitatea de a găsi posturi permanente şi forţaţi, prin urmare, să jongleze între mai multe contracte temporare sau cu jumătate de normă. În timp ce unele ţări au reuşit să utilizeze lucrătorii lor cu normă parţială în mod eficient – Olanda a fost abilă din acest punct de vedere – mulţi tineri au fost excluşi din ocuparea forţei de muncă cu normă întreagă în altele.
Delocalizările şi legislaţia protecţionistă afectează piaţa muncii
Cum a fost posibil să se întâmple? Există o explicaţie, scurtă şi brutală, deşi incompletă. Pornit din bune intenţii şi proiectat pentru a proteja drepturile lucrătorilor în muncă, dreptul muncii a subminat dorinţa şi capacitatea angajatorilor de a crea noi locuri de muncă. Astfel, ţări care oferă mai puţină protecţie lucrătorilor lor – în această privinţă Marea Britanie este un bun exemplu – au fost mai bune generatoare de locuri de muncă (în ultimele trei luni, a creat 300 000 de locuri de muncă, în ciuda creşterii numărului de beneficiari ai prestaţiilor de şomaj; Uniunea Europeană nu a creat niciunul).
Dar aceasta este doar o parte a răspunsului. Mai general, problema constă de asemenea în faptul că, într-o lume din ce în ce mai globalizată, locurile de muncă pot fi "delocalizate" în India sau China. Lucrătorii cu înaltă calificare sunt întotdeauna căutaţi şi unele locuri de muncă mai puţin calificate trebuie să rămână pe loc. Dar, între cele, două o gamă întreagă de locuri de muncă dispare. A fost întotdeauna dificil să se potrivească competenţele şi locurile de muncă. Unele ţări europene au avut mai mari dificultăţi decât altele. Şi apoi a venit recesiunea. Unele regiuni ale Europei s-au descurcat mai bine: Germania, Suedia. Pentru altele, recesiunea a fost un dezastru: Spania are o rată de şomaj de 20%. Şi dacă economia europeană a înregistrat o creştere pozitivă în ansamblu în ultimele luni, este clar totuşi că redresarea economică este departe de a fi sigură.
