Alegeți o limbă
Există o latură exaltantă în spectacolul unei insurecţii populare, fie că ea are loc la Istanbul, Frankfurt, Atena, Madrid sau Londra. Înlăuntrul nostru, ţinem partea acestor lupte pasionate pentru dreptate, fiindcă, din poziţia noastră de cetăţeni înstăriţi, considerăm lumea nedreaptă - deşi, în Germania, în general nu se mai suferă de pe urma represiunii şi de mizerie. Ne lăsăm cotropiţi de un anume romantism al revoluţiei. Manifestanţii din Piaţa Taksim poartă tricouri cu fotografia eroului revoluţiei cubaneze, Che Guevara, s-a entuziasmat astfel un jurnalist german al unui post de radio german - punându-ne astfel pe o cale greşită.
În ultimii ani, entuziasmul s-a transformat rapid în frustrare. Tulburările sociale care au izbucnit în Grecia, Spania şi Marea Britanie au dat eşuat, ca şi mişcarea mondială Occupy. Le lipsea glamour-ul revoluţionar, scânteia, puterea. Dar de fapt observatorul nu are puncte de comparaţie. Deoarece, chiar şi în secolul al 21-lea, revoluţia romantică de referinţă rămâne cea din 1968, un an de cotitură.
Greu de a scăpa de această imagine romantică a insurecţiei. Desigur, 1968 nu este decât un simbol, cu care percepţia colectivă asociază toate evenimentele interesante ale anilor 1954-1973, de la concertele lui Bob Dylan până la gherilele din America Latină, trecând prin baricadele pariziene şi bacanalele (presupuse) din căminele nemţeşti. Cultura pop este influenţată până şi astăzi de un soi de nostalgie a acestei epoci revoluţionare, pe care totuşi majoritatea adulţilor de astăzi nu a trăit-o, sau, mă rog, prin ochi de copii. Dar, fiindcă au influenţat cu adevărat cursul evenimentelor, revoltele populare şi mişcările de apărare ale drepturilor civile din acele vremuri rămân până şi astăzi modelul în vigoare, inclusiv din punct de vedere politic.
Revoltaţii vor să trăiască ca părinţii, dar...
Dar diferenţa fundamentală între 1968 şi 2013 se află în strategie. În 1968, obiectivul era de a se rupe de trecut şi de a schimba sistemul. În 2013, obiectivul este de a prezerva trecutul şi de a veghea ca lucrurile să se schimbe câtuşi de puţin posibil. În Europa şi în Statele Unite ale Americii se desfăşoară o luptă pentru apărarea câştigurilor secolului al 20-lea. În 1968, revoltaţii nu vroiau să semene cu părinţii. În 2013, revoltaţii vor cu orice preţ să trăiască la fel de bine ca părinţii - şi dacă posibil nu la ei acasă. Fiindcă într-adevăr aceasta este soarta care-i aşteaptă pe prea mulţi tineri adulţi, care nu mai au acces la carierele stabile ale generaţiei anterioare. Şi atunci când intervine o criză, libertatea oferită de o viaţă profesională nomadă se transformă repede în sărăcie.
Fenomenul nu este nou. Generaţia "X" se plângea deja că nu mai trăieşte la fel de bine ca părinţii săi. Acest lucru se petrecea la începutul anilor 1990. Stagiile, contractele temporare, auto-antreprenoriatul, dar şi cultura start-up-urilor, acum în vogă, sunt toate semne de degradare rapidă a perspectivelor burgheze. Şi anume a tuturor acestor lucruri considerate de insurgenţii din 1968 drept lanţuri ale vieţii mici-burgheze: pensia, accesul la proprietate, asigurările, contractul de muncă, legitimaţia de sindicat, familia ferită de nevoie. Dar totuşi burghezii şi muncitorii se luptaseră mai mult de un secol pentru a cuceri toate aceste plase de siguranţă mici-burgheze.
În Spania şi în Grecia, această viaţă burgheză chiar nu mai este posibilă. În Anglia şi în SUA, ea este în pericol. Contextul tulburărilor care au izbucnit în Turcia este mult mai complex decât în celelalte ţări mediteraneene. Pe lângă tricourile cu Che flutură şi flamurile kemaliştilor conservatori precum şi steagul islamului. Şi totuşi obiectivul este şi aici prezervarea câştigurilor, şi nu răsturnarea sistemului.
Comparaţia cu opoziţia faţă de proiectul de gară Stuttgart 21 nu este o întâmplare. Schimbarea structurală nu este atât de dramatică în Germania. Costurile crizei euro sunt posibil de stăpânit. Cu toate acestea, se înţelege şi aici, încetul cu încetul, că această furie revoluţionară este doar o expresie a disperării, că revolta nu are ca scop să răstoarne sistemul, ci este o luptă pentru supravieţuire. Ori apărarea nu este niciodată la fel de puternică precum atacul. Fiindcă este lipsită de triumful cuceririi.
