Alegeți o limbă
Înfrângerea Mişcării Naţionale Unite în alegerile generale de luni marchează probabil sfârşitul conducerii de nouă ani a preşedintelui Mihail Saakaşvili. În acelaşi timp, dă impresia celei mai mari victorii a sa.
În timpul mandatului lui Saakaşvili – pentru prima dată în istoria Caucazului – a avut loc o schimbare democratică a guvernului. Saakaşvili ar fi putut să fraudeze alegerile, să-şi închidă oponenţii politici, sau să pună căluş presei ce i se opune (toate acestea le-a încercat mai înainte), dar a ales în schimb să accepte judecata zdrobitoare a cetăţenilor. Pentru asta va rămâne în istorie.
“Am pierdut alegerile şi mergem în opoziţie... Trebui să învăţăm să muncim împreună”, a spus Saakaşvili marţi [2 octombrie], într-o emisiune televizată.
Acesta este un precedent important. Sunt puţine ţări la est de graniţele UE unde un astfel de scenariu ar fi posibil. Democraţia a mers până acum în Moldova, şi în curând va deveni clar dacă Ucraina i-a rămas credincioasă când ţara va ţine alegeri parlamentare pe 28 octombrie.
Toate celelalte ţări foste sovietice sunt state autoritare care sunt diferenţiate doar de nivelul opresiunii regimurilor lor. Să spunem că în Rusia, spre deosebire de Azerbaidjan, poliţia nu deschide focul asupra muncitorilor grevişti. Sau că Gurbanguly Berdymukhammedov, dictatorul din Turkmenistan, este responsabil de mai multe morţi decât omologul său, Alexandr Lukaşenko. Pe acest fundal, steaua Georgiei străluceşte puternic.
Steaguri UE pe fiecare clădire guvernamentală
În Uniunea Europeană, unde democraţia şi libertatea sunt venerate, acest lucru ar trebui remarcat şi preţuit. Dar nimic de genul acesta nu s-a întâmplat. Singurul oficial care a făcut un comentariu a fost purtătorul de cuvânt al Înaltului Reprezentant Catherine Ashton. Diplomaţii din Berlin, Paris, Londra au rămas tăcuţi. Presa s-a ocupat şi ea destul de puţin.
Şi totuşi, Georgia a făcut progrese imense sub administraţia lui Saakaşvili şi trecutul ei sovietic este tot mai puţin vizibil. Saakaşvili a construit clădiri publice uriaşe, a deschis ţara pentru investiţiile străine, a luptat împotriva corupţiei cu succes. Iată de ce este atât de urât de elitele ruseşti; sondajele arată că Georgia este percepută ca fiind mai ostilă Rusiei chiar decât Statele Unite. Mica ţară din Caucaz a reuşit unde puternica Rusie a eşuat: i-a învăţat cu succes pe poliţişti să nu ia mită; se pot face afaceri în siguranţă astăzi în Georgia fără teamă că aterizezi în închisoare.
Acţiunile lui Saakaşvili au avut şi o parte mai întunecată, reformele sale economice liberale au însemnat un şomaj mai ridicat şi mai mulţi oameni trăind în sărăcie. Imensele proiecte publice au fost finanţate pe credit, care va trebui să fie plătit, şi companiile încă oferă mită pentru a câştiga contracte profitabile guvernamentale.
Dar când cineva conduce prin Tbilisi, ceea ce iese în evidenţă cel mai mult sunt steagurile UE. Flutură pe fiecare clădire guvernamentală, Mihail Saakaşvili, privit în general ca un lunatic de liderii vest-europeni, reuşind să inspire concetăţenilor săi un entuziasm pentru Europa care a dispărut demult din Germania sau Franţa. Georgienii cred că UE şi NATO vor garanta securitatea şi stabilitatea ţării lor.
O promisiune vagă
Problema este că Europa are puţine de oferit Georgiei. Chiar dacă georgienilor li s-a spus la summitul NATO de la Bucureşti, din 2008, că până la urmă li se va oferi statutul de membru, acest lucru a rămas doar o promisiune vagă. Statutul de membru al UE sau chiar afilierea sunt excluse. Europa are prea multe probleme proprii pentru a se gândi la vecinii săi.
Georgia, care timp de secole s-a considerat o ţară europeană, este o periferie distantă pentru Europa de astăzi. Şi în ciuda eforturilor puternice, Varşovia, Praga şi Stockholm nu au fost capabile să schimbe asta. Până la urmă, sprijinirea Georgiei înseamnă şi enervarea Rusiei, care a luptat în 2008 împotriva vecinului său, smulgând provinciile disputate Osetia de Sud şi Abhazia de la el. Să se amestece în această dispută nu are niciun sens politic pentru Paris sau Berlin.
Singurul lucru pe care georgienii pot conta este Parteneriatul Estic, unde au fost incluşi lângă, de exemplu, dictatura Azerbaidjan. Programul era menit să aducă fostele republici sovietice mai aproape de UE, dar într-un moment în care atenţia Europei este concentrată pe statele arabe, acest lucru a eşuat.
Făcându-se că nu aude ecoul alegerilor din Georgia, Europa nu numai că întoarce spatele celor care cred cel mai mult în ea. Trimite de asemenea un semnal că îi pasă prea puţin de democraţia din Est.
Din Georgia
O situaţie inedită
Preşedintele georgian Mihail Saakaşvili "nu se aştepta, dar poporul l-a făcut să plece pe cel care ne-a târât nouă ani de zile în cele nouă cercuri ale infernului", se bucură ziarul georgian Sakartvelo da Msoplio, apropiat de miliardarul independent Bidzina Ivanişvili. Ne aflăm a doua zi după înfrângerea Mişcării Naţionale Unite (MNU) a lui Saakaşvili, la alegerile legislative din 1 octombrie. Visul georgian, partidul lui Ivanişvili, a obţinut aproape 55% din voturile exprimate, faţă de 40% pentru MNU.
Problema este de acum de a şti dacă "Ivanişvili îşi va menţine legitimitatea: a poporului georgian sau a ambasadorului Statelor Unite", se întreabă Sakartvelo da Msoplio, care îi cere în acelaşi timp explicaţii lui Saakaşvili, "pentru războiul pierdut [în august 2008, contra Rusiei], pentru teritoriile ocupate [regiunile separatiste georgiene din Abhazia şi Osetia de Sud, recunoscute de Rusia în 2008], ca şi pentru zecile de mii de refugiaţi".
La rândul său, Resonansi raportează o situaţie inedită pentru Georgia: coabitarea dintre Saakaşvili şi adversarul său, până la sfârşitul celui de-al doilea mandat al său, peste un an. Dacă cei doi se declară gata să lucreze împreună pentru timpul necesar de tranziţie, primul ministru deja desemnat a declarat că niciun membru al fostului guvern nu va face parte din guvernul său.
