Alegeți o limbă
Metafora unui tren fără frâne care trece şuierând, imaginea îngrijorătoare a unei Uniuni Europene care a integrat Turcia, Ucraina, Georgia sau alte ţări îndepărtate cu nume exotice şi misterioase, devenită neguvernabilă, fărâmiţându-se din cauza diferenţelor de cultură şi de dezvoltare economică...
Această teamă este alimentată de faptul că nu există efectiv o frontieră orientală clară şi că extinderea pare a fi activitatea de bază a Uniunii. Pacea, securitatea şi stabilitatea prin integrare. După 1989, extinderea la douăsprezece state membre suplimentare trebuia să se facă cu orice preţ, chiar dacă toată lumea ştia că unii candidaţi nu erau apţi de intrare în Uniune.
Unii consideră că s-au sărit câteva etape în acest proces. Nu numai pentru că astfel s-a confirmat de facto că extinderea era pur politică, ci şi pentru că ea a schimbat caracterul Uniunii transformând-o într-o entitate pentru care câţiva membri în plus sau în minus nu schimbă mare lucru.
Într-adevăr: negocieri oficiale sunt în curs cu alte patru ţări candidate (Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia) şi alte două ţări din Balcani (Albania şi Bosnia-Herţegovina, dacă cea din urmă nu se sfâşie) . Aceste ţări se află practic în inima Europei. "De altfel, spune politologul belgian Hendrik Vos, dacă ţări în cele din urmă fac ceea ce le-am cerut cu câţiva ani în urmă, este greu să le spunem să mai stea puţin la uşă".
Există numeroase discuţii despre limitele UE, dacă sunt determinate de geografie, de democraţie, de politicieni sau de alegători. Răspunsul este de toate acestea. Iată de ce ideea cum că Uniunea se întinde fără încetare nu este corectă.
Pentru început, geografia. Nu există o frontieră orientală, dar există în schimb una meridională. În ceea ce priveşte democraţia, ne referim întotdeauna la criteriile de la Copenhaga. Acestea sunt condiţiile de aderare, privind statul de drept, alegeri corecte, respectarea drepturilor omului şi un concept vag de "comunitate de valori". Pentru eurofili, Europa poate primi ţările care sunt dispuse să adopte aceste valori. Dar în acelaşi timp, cum spune Josef Janning, director de studii pentru Centrul de Politici Europene şi partizan al extinderii, a urma strict aceste principii ar însemna de asemenea că Rusia şi Turcia, de exemplu, nu ar deveni niciodată membre. "Fiindcă se consideră ele-însele ca fiind cazuri speciale şi nu vor să supună regulilor altora".
Şi apoi politicienii. "Trebuie să examinăm distanţa până unde poate guverna UE, şi cu câte ţări se pot face legi împreună", explică Vos, care a scris două cărţi asupra procesului de luare de decizii în cadrul UE. Această limită pare să fi fost atinsă. La toate acestea se adaugă faptul că fiecare parlament naţional dispune de un drept de veto. Şi în definitiv, opinia publică reprezintă frâna finală privind extinderea. În multe ţări publicul nu mai este favorabil marii Europe. Vremurile în care aderarea putea fi cumpărată cu creşterea economică s-au terminat.
