Idei Arhipelagul USSR | Moldova
Trebujeni, Moldova, iulie 2019. O capelă într-o peșteră de călugări din parcul arheologic Orhei. | Photo: Fotokon

“Să te naști în URSS însemna să te naști într-o stare”

Născută în 1978 la Chișinău, Tatiana Țîbuleac avea 13 ani când Moldova și-a declarat independența pentru care tatăl ei a luptat toată viața. Cu toate acestea, ea nu a putut să facă ceea ce toată lumea se aștepta să facă: să rupă legăturile cu Rusia și cu limba rusă.

Publicat pe 24 ianuarie 2022 la 12:43
Trebujeni, Moldova, iulie 2019. O capelă într-o peșteră de călugări din parcul arheologic Orhei. | Photo: Fotokon

Când a murit tata, am zburat la Chișinău și am dormit o noapte în apartamentul lui. I-am împărțit prin vecini costumele și cravatele. Nu m-am atins de cărți. Într-un final, m-am așezat pe marginea patului, și am pornit televizorul. Era un canal rusesc, o femeie tânără cânta un cântec de dragoste, iar asta m-a speriat atât de tare, încât am aruncat telecomanda și m-am ridicat drept în picioare. Tata ura limba rusă, tata ura rușii. Era ceva fundamental greșit în a asculta un cântec de dragoste rusesc în casa lui, a unui om acum mort, dar care timp de o viață s-a războit cu sistemul sovietic și a tânjit după o singură limbă – limba română.

În acel moment l-am văzut clar în fața mea: un bătrân plin de regrete, cu pumnii strânși, cu limba aceea străină încolăcită în jurul gâtului ca un ștreang. Abia atunci am început să plâng cu adevărat, pentru toate. Dacă am părăsit Uniunea Sovietică, s-a întâmplat în acea noapte.

Am fost un copil târziu, însă nu asta, ci limba rusă a stat mereu între noi ca un gard electric. Tata nu m-a iertat niciodată pentru faptul că atunci când Moldova și-a proclamat independența, când în ’89 moldovenii și-au recăpătat alfabetul latin pentru care au luptat, iar unii chiar au murit, eu nu am făcut ceea ce trebuia să fac – să tai orice legătură cu Rusia. Să nu mai vorbesc rusește, să nu mai citesc rusește, să nu mai am prieteni ruși. Nu spun că nu am încercat, spun doar că nu am reușit.

Mi-a fost greu să mă cert cu tata și cu prietenii lui, nevoiți să trăiască cei mai buni ani din viața lor doar pe jumătate, în semi-ascunziș, în frică. I-am văzut pierzându-și pe rând sănătatea, serviciul, deminitatea – toate pentru același ideal: ieșirea din URSS și unirea cu România. Mă striveau cu argumente – bunici deportați în Siberia, mamă născută în Gulag, persecuții. Cine eram eu, ce alegeam să fiu? M-am întrebat asta ani la rând. De ce îmi era atăt de greu să urăsc, atunci când ura era justificată, când părea calea corectă?

Îmi amintesc de o dimineață de toamnă, trebuie să fi fost prin 91, toți copiii din curte ne-am pornit la școală cu ghiozdanele în spate, cum făcusem toată copilăria. Atunci cineva le-a strigat băieților ruși să se ducă la gară și să plece acasă, pentru că Moldova nu mai era casa lor. Era o lozincă populară în acele zile, se auzea nu doar în curți, ci și la televizior, în presă. Așa început scindarea. Au urmat lucruri grele : vecini care au încetat să-și vorbească după ani în care au conviețuit în pace, mitinguri, violențe stradale,  vrajbă.

Aveam în sfârșit undă verde de a le spune "ocupanților" că nu îi mai vrem printre noi, sau cel puțin că îi vrem de partea noastră. Exemplul țărilor Baltice a fost idealul nostru, dar din păcate a eșuat. Se presupunea că patriotismul efervescent al moldovenilor îi va determina pe etnicii  ruși să învețe peste noapte limba română. Asta nu s-a întâmplat, dar în schimb a condus la un război. Războiul din Transnitria a început peste un an și decimat definitiv țara. Un război inutil și brutal, un război al orgoliilor. Nici până astăzi Moldova nu a recuperat Transnistria de sub influenta rusească. Nici până astăzi Rusia nu ș-a retras trupele militare din acea regiune, așa cum a promis.


Tata ura limba rusă, tata ura rușii


La fel ca în majoritatea țărlor ex-sovietice, în Moldova au urmat anii de renaștere națională. Asta a însemnat enorm mai ales în plan cultural – literatură, teatru, muzică, sport. Scriitorii, artiștii, sportivii din Moldova nu mai erau nevoiți să se prezinte cu obligatoriul "sovietic" la final, nu mai erau nevoiți să treacă prin filtrul puterii centrale. Limba română a revenit acasă și, cel puțin ideologic, legătura cu patria-mamă, România, a fost restabilită. E întotdeauna greu să explici vesticilor entuaziasmul unui om de a-și putea vorbi limba cu mândrie, de a se putea prezenta cu mândrie, dar încă mă încăpățânez să o fac. O fac de fiecare dată când am ocazia.

Și atunci, în acele momente, am impresia că vorbesc nu doar eu, ci mai mulți oameni care trăiesc în mine: și nostalgicul, și rebelul, și omul care vrea răzbunare. Dar au urmat deopotrivă și anii tranziției (care pare să nu se mai încheie), cu prăbușirea economiei, devalorizarea banilor, traficul de persoane și fragilizarea sistemelor sociale. Ani de șomaj, de dezamăgiri, în care Moldova a făcut constant titlurile celor mai controversate știri internaționale. A urmat titlul de cea mai săracă țară din Europa și, destul de repede, revenirea oficială a comuniștilor la putere. Entuziasmul inițial a făcut loc unui scepticism amar.  

Ce a însemnat de fapt independența pentru moldoveni? Dacă ar fi să aleg un singur lucru, aș spune în primul rând, alegere. Deși, fiind o țară săracă și fără resurse naturale, alegerea a însemnat mereu a alege un frate mai mare - România, Europa, Rusia – totuși a fost alegere, care a venit abia după căderea URSS. În prezent peste un million de moldoveni se află peste hotare la muncă sau la studii. Migrația, în special a populației apte de muncă, este una dintre cele mai mari cutume, la care sunt sigură că va trebui să revenim foarte curând cu o altfel de abordare. În același timp pentru generațiile tinere este și o șansă enormă de a își face loc în lume de pe alte poziții, cu altfel de aspirații.


Limba în care au fost scrise nu mai exista și nici nu ar fi trebuit să existe. Este limba moldovenească, un hibrid dintre cuvinte românești și alfabetul rusesc, limba inventată de sovietici, care a avut un singur scop: să ne țină separați de România


Ca scriitoare, ceea ce m-a chinuit cel mai mult în ultimii ani a fost mereu îndoiala că nu fac ce trebuie. Neluând calea extremă, o cale pe care mulți semeni de-ai mei au luat-o, am oare dreptul moral să vorbesc despre trecutul familiei mele ? Cum aș mai putea scrie despre deportări, despre crimele regimului sovietic, dacă continuu să vorbesc limba celor care au stat la baza lor. Mutarea în Franța a fost acel pas în urmă, care mi-a permis să văd lucrurile din alt unghi. Nu mai clare, doar din alt unghi. Am făcut și eu acea disecție obligatorie, pe care fiecare copil născut în URSS a fost nevoit să o facă la un moment dat.

Ceea ce am descoperit, a fost o lume întreagă crescută pe o cultură străină. Vâscul ce a atacat copacul și l-a vlăguit, dar într-un final a devenit copacul însuși. S-o tai din mine ar fi fost posibil, dar fi însemnat să tai și o bună parte din viață. Trebuia să aleg ca să pot continua. Personal, am lăsat ura în urmă și am separat o limbă de un regim, politicienii de oamenii simpli. E mai greu decât pare, dar este esențial, mai ales când te afli printre străini. Nu spun că am reușit, spun doar că am încercat.

Nu voi fi niciodată doar una sau alta. Voi face mereu parte din generația "între". A oamenilor crescuți între două limbi și între două identități.

La Paris am un raft cu câteva cărți din copilărie. Le țin separat, iar toți ai casei le numesc cărțile mamei. Nu pentru că sunt scrise de mine, ci pentru că doar eu pot să le citesc. Limba în care au fost scrise nu mai exista și nici nu ar fi trebuit să existe. Este limba moldovenească, un hibrid dintre cuvinte românești și alfabetul rusesc, limba inventată de sovietici, care a avut un singur scop: să ne țină separați de România. Mă simt și eu exact ca aceste cărti – clare doar pe jumătate, adevărate doar pe jumătate. Un amestec dintre ce sunt și ce ar trebui să fiu.După treizeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, nu simt mare lucru. Nu este o dată trecută în calendar nici cu roșu, nici cu negru.

Dacă nu aș fi primit invitația de a scrie acest text, ar fi fost o zi ca oricare alta. Pentru că, într-un fel, o parte din mine încă a rămas acolo, deși harta lumii spune altceva. Am prieteni în toate cele 15 foste republici-surori. Schimbăm mesaje, pachete, grijă și glume pe care doar noi le putem înțelege. E mare lucru să știi că există oameni cărora nu trebuie să le explici trecutul, chiar dacă vin dintr-o altă țară, dintr-o altă cultură.  Așa cum unii s-au născut lângă mare sau la munte, noi spunem că ne-am născut în URSS.  Nu într-un loc, ci într-o stare. Ar fi putut să fie un text nostalgic acesta. Și poate chiar este.

Aș fi putut aminti despre desenele animate fără cuvinte, despre olimpiade mari în curți mici, despre havuzuri și înghețate pe băț, scrisori cu timbruri lipite cu limba, mormane de sticle adunate. Despre prietenia care rămâne dincolo de hotare. Despre toate acele stranietăți dragi care nu vor lipsi niciodată din viața unui sovok, indiferent unde îi va purta viața.  Dar pe lângă ele, pe lângă aceste amintiri ca niște luminițe, pentru fiecare dintre noi va exista mereu o contra-plată. Am scris despre a mea. Pentru că felul în care alegi să îți amintești de trecut, ajunge să te definească ca om.    


Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!