Václav Havel - nici înger nici Dumnezeu

Fostul preşedinte ceh nu a căutat puterea de dragul puterii, dar a devenit indispensabil pentru ţara lui în anii care au urmat căderii comunismului. Un omagiu adus lui Havel de ziarul din Praga, Hospodářské noviny, după decesul său, în 18 decembrie.

Publicat pe 19 decembrie 2011 la 15:32

Interviul a fost numit "Un loc unde nu mă voi duce niciodată" şi a apărut în ziarul samizdat Sport, predecesorul săptămânalului Respekt de astăzi. Se întâmpla în septembrie 1989, imediat după ce Polonia organizase primele ei alegeri libere în iunie, iar est-germanii intrau cu Trabanturile lor pe drumuri complicate spre un nou viitor...

Şi astfel într-o Pragă cenuşie plină de macarale, un bărbat de cincizeci şi trei ani, care ieşise din închisoare cu doar cu câteva luni în urmă, se împăca încetul cu încetul cu realitatea că îşi va petrece, probabil, următorii ani din viaţă un pic diferit faţă de cum ar fi dorit. În acest interviu realizat de jurnalistul Ivan Lamper, liderul opoziţiei cehoslovace Václav Havel înerca din răsputeri să explice că nu avea nicio intenţie de a deveni un politician profesionist.

"Noi nu am ales politica, politica ne-a ales. Şi facem tot ceea ce facem pentru a instaura o situaţie în care să nu mai fim obligaţi să ne ocupăm de politică", a spus Havel, citându-l pe prietenul lui polonez, Adam Michnik. "Eu nu sunt nici un înger, şi nici Dumnezeu, şi nu am nici puteri supranaturale nici o forţă herculeană. Eu nu pot schimba această naţiune... Dar o voi sluji cât timp voi putea (...)". Trei luni mai târziu Havel a devenit preşedinte, şi a slujit "naţiunea" pentru următorii douăzeci şi doi de ani - până la moartea lui, ieri dimineaţă. Şi putem fi siguri că el va continua să o slujească.

"Adevărul şi iubirea trebuie să câştige"

La sfârşitul anului 1989, nimeni nu putea şti ceea ce urma să vină. O ţară în declin, în care staţionau încă peste şaptezeci de mii de soldaţi sovietici, era atunci pe pragul unei metamorfoze a civilizaţiei care urma să ajungă la fiecare dintre noi. Atmosfera euforică a vremii respective a fost exprimată de Václav Havel în faimosul său motto "Adevărul şi iubirea trebuie să câştige în faţa minciunilor şi urii". Pentru o mare parte din populaţie, el a întruchipat garanţia acestui triumf atât de mult aşteptat. Şi aici ar trebui să amintim o altă declaraţie a lui Havel din acea epocă, strâns legată de cea anterioară. Şi anume promisiunea lui de a conduce ţara până la primele alegeri libere din iunie 1990, şi apoi de a se întoarce la scris.

Newsletter în limba română

Pentru criticii lui Havel, aceasta este o dovadă caracteristică a ipocriziei sale, întrucât el a fost preşedinte al ţării - cu o pauză scurtă în a doua jumătate a anului 1992, când Cehoslovacia s-a dezbinat - timp de treisprezece ani, timp în care meciul dintre iubire şi adevăr pe de o parte, minciuni şi ură pe de cealaltă parte, nu s-a desfăşurat aşa cum spera el.

Havel, o viaţă dedicată Europei post-comuniste

Problema este că nu putem şti cum s-ar fi petrecut lucrurile dacă Václav Havel nu ar fi preluat această responsabilitate şi dacă după vara anului 1990, sau poate după înfiinţarea Republicii Cehe, el ar fi început să profite de rolul său, mai natural, de stea intelectuală la nivel mondial.

Dar Havel a decis să-şi dedice viaţa, nu numai ţării sale, ci întregii Europe post-comuniste. Deşi el a trebuit să reconsidere multe dintre ideile sale iniţiale (precum de exemplu dizolvarea completă a tuturor pactelor militare), iar unele dintre acestea s-au dovedit a fi cel puţin naive, el a fost cel care, în ochii întregii lumi, a adus înapoi regiunea în sânul civilizaţiei.

Desigur, exista la început o anumită fascinaţie faţă de exotismul acestui preşedinte "rock'n'roll" care, în acest nou rol, a refuzat în acelaşi timp să-şi schimbe obiceiurile sau prietenii. Dar dacă acesta i-ar fi fost tot farmecul, "efectul Havel" s-ar fi epuizat la scurt timp după 1990, când George Bush, Dalai Lama, Margaret Thatcher, Rolling Stones, Papa Ioan Paul al II-lea şi François Mitterrand îl vizitau rând pe rând în Praga.

Dar Václav Havel a devenit o garanţie că această parte a lumii merită să fie luată în serios şi că merită, de asemenea, să fie ajutată. În potopul de condoleanţe din întreaga lume, cuvintele lui Madeleine Albright par să sune cel mai just: "Americanii l-au văzut pe Václav Havel ca o dovadă că popoarele din Europa Centrală doresc cu adevărat să facă parte din Occident".

Un loc unde nu s-a dus niciodată

Atunci când, în primăvara anului 1997, Havel s-a întrebat dacă trebuia pentru ultima oară să se prezinte la alegerile prezidenţiale, abia ieşise cu şase luni în urmă dintr-o operaţie grea la plămâni. El avea atunci tot dreptul să se retragă din acea atmosferă din ce în ce mai grea din ţară, într-un moment în care "miracolul economic" se sfârşea, şi cu el o întreagă epocă a cărui simbol era Havel. Dar acesta a acceptat această nouă provocare, şi în timpul ultimului său mandat el a condus ţara în NATO şi în faţa uşii Uniunii Europene.

Cehii pur şi simplu aveau nevoie de el, deşi popularitatea lui internă - spre deosebire de statutul său internaţional - s-a ştirbit treptat, ajungând la 40% la sfârşitul ultimului său mandat, acum nouă ani. Probabil pentru că - după cum a spus el-însuşi odată despre sine în revista Sport - Václav Havel nu era nici înger, nici Dumnezeu, şi ştia că nu va schimba naţiunea.

Dar el şi-a slujit întotdeauna ţara după cum îi dicta conştiinţa. El a vorbit mereu despre lucruri pe care oamenii nu au fost întotdeauna dispuşi să le audă, într-un discurs repetat ani de zile şi din ce în ce mai puţin ascultat - despre moralitate, conştiinţă, responsabilitate, dar şi despre rasism şi corupţie, ale căror pericole le-a văzut rapid, deja de la începutul anilor '90. Şi el a făcut toate acestea ştiind foarte bine că oamenii îi vor măsura cuvintele faţă de propria lor experienţă şi faţă de acţiunile lui concrete. Această confruntare între o autoritate morală şi politica reală nu se poate, se pare, termina altfel decât prin dezamăgirea tuturor părţilor.

Adevărul şi iubirea nu au câştigat împotriva minciunilor şi urii, dar nu poate exista nicio îndoială că tot ceea ce a făcut sau spus Václav Havel izvora din convingerile lui cele mai profunde, şi că pe aici trece calea spre această victorie. Şi indiferent de ce crede, pentru moment, majoritatea.

Literatura

Havel dramaturgul inimitabil

Numeroase sunt omagiile aduse disidentului şef de stat. Dar Václav Havel este de asemenea "ultimul dramaturg cu adevărat internaţional pe care să-l fi avut în ultimii şaizeci de ani", aminteşte Jana Machalická. Criticul literar de la Lidové noviny povesteşte cum, încă din anii '70, comuniştii au făcut tot ce puteau pentru ca Havel, ca dramaturg, să fie "şters de pe suprafaţa Pământului". Dar în zadar.

Atunci când, la sfârşitul anilor '80, piesele sale - "Petrecerea din grădină", 1963; "Audienţa", 1975; "Vernisaj", 1975; sau "Largo desolato", 1984 - au început să fie jucate încetul cu încetul în teatre, şi nu doar în teatre-apartamente clandestine, "a fost semnalul că regimul era la capătul puterilor", subliniază Jana Machalická. Şi când a căzut regimul, toate sălile vroiau să joace Havel, "oamenii se băteau pe bilete pentru premiere". "Stilul lui este inimitabil şi totuşi mereu diferit, iritant şi plin de farse", spun criticii. Utilizând o "poezie specială, care leagă grotescul de teatrul absurdului, piesele lui Havel merg ţintă în inima lucrurilor", dar "mottoul lui Havel şi filosofia lui nu pot fi înţelese decât de cei care îi cunosc opera dramatică". Ultima piesă a lui Havel, căreia vroia să-i pună numele "Sanatorium" ("Sanatoriul"), a rămas neterminată.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect