Știri Criza guvernamentală

Vidul belgian umple Europa

O ţară care dispare nu mai are nevoie, se pare, de un guvern. Criza politică belgiană este oare prevestitoare pentru viitorul Uniunii Europene, se întreabă Frankfurter Allgemeine Zeitung?

Publicat pe 20 ianuarie 2011 la 12:07

O ţară care dispare nu mai are nevoie, se pare, de un guvern. Criza politică belgiană este oare prevestitoare pentru viitorul Uniunii Europene, se întreabă Frankfurter Allgemeine Zeitung?

Iată că au trecut mai mult de 200 de zile de când clasa politică belgiană încearcă cu disperare să formeze un nou guvern. Ţara poate oare trai fără o putere centrală? Putem ascunde liniştiţi o vacanţă a puterii de la Bruxelles atunci când ne aflăm în plină criză financiară? Monarhia se va prăbuşi oare în vidul creat? Nimic din toate acestea.

Astăzi, chiar şi cei mai abili în găsirea unui compromis nu ar mai putea să dezlege nodul gordian care consistă în a găsi un acord unanim asupra puterilor statului central şi a părţilor flamande sau valone ale ţării. Suntem într-un impas total. Nu doar specialiştii dreptului public, ci şi cetăţenii cei mai căliţi se întreabă de ce se mai organizează alegeri dacă aleşii sunt incapabili să formeze un executiv operaţional.

Elita negociază separarea defintivă a ţării

Mulţi visează să aibă modul de scrutin al lui Asterix în Corsica: punem buletinele în urne, aruncăm urna în mare, ne batem şi cel mai puternic devine şef. De o astfel de bătălie democratică avem nevoie dacă am vrea să realizăm dorinţa sindicatului patronal flamand: un guvern puternic însărcinat cu reformarea statului într-un asmenea mod încât acesta să poată elabora o politică economică şi un buget echilibrat, să găsească soluţii pentru viitorul pieţei muncii, al indemnizaţiilor de şomaj şi al pensiilor.

Newsletter în limba română

Această listă cu deziderate ar nu ar suscite decât un surâs cinic la majoritatea belgienilor. Căci elita politică divizată este atât de îndepărtată de toate acestea încât de mult timp ea negociază deja asupra unei separări defintive ale celor două părţi ale ţării.

Perspectiva de a vedea două noi state în interiorul regiunii administrative centrale a Europei seduce un număr din ce în ce mai mare de belgieni în timp ce vecinilor lor nu le vine să creadă. Un stat a cărui parte francofonă se lasă întreţinută de populaţia flamandă, dar ignoră totul despre cultura şi istoria acesteia, nu şi-a pierdut oare dreptul de a exista?

Cum să gerezi capitala Europei – care este înghesuită între Flandra şi Valonia, flamandă istoric dar astăzi francofonă – în materie de transporturi, şcoli, urbanism? Fragmentele cele mai încâlcite din diversele proiecte de compromis tratează exact aceste puncte, şi toate au eşuat în ceea ce priveşte problema privilegiilor comunităţii francofone.

Belgienii îngroapă pluralitatea

În faţa acestei povestiri kafkiene, ne este greu să credem că că metropola vitală a unui spaţiu economic multilingv şi multicultural care se întinde din Laponia în insulele Canare şi din Irlanda în Delta Dunării ar putea să explodeze din cauza unei asemenea bagatele. Cum de se mai poate vedea Europa ca un sistem fondat pe pluralismul lingvistic şi deschiderea culturală când francofonia militantă îşi răspândeşte ideologia la frontiera capitalei sale? Cum se vor pune de acord ciprioţii cu turcii, irlandezii cu britanicii, catalanii şi cei din Castilia, bascii şi francezii, tirolezii din Sud cu italienii, maghiarii şi slovacii, letonii cu ruşii dacă belgienii îngroapă pluralitatea după aproape 200 de ani?

Belgia a asigurat mecanic preşedinţia Consiliului UE [în al doilea semestru 2010] fără a avea un veritabil mandat democratic: la urma urmei, odată cu Herman van Rompuy avem un belgian într-unul din posturile-cheie. Nu este o întâmplare: cu impenetrabilele sale acorduri asupra limbii şi a statului federal, ţara a produs un fel de administratori şmecheri, răbdători la infinit, care se simt foarte bine în gigantica sală de maşini a uzinei de compromisuri a UE. Dintr-un anumit punct de vedere, UE seamănă izbitor cu această Belgie.

Statele trec, limbile şi tradiţiile rămân

Se pare că Uniunea Europeană regrupează de fapt nu state puternice ci construcţii care se clatină, aşa cum putem vedea în timp real cu Grecia sau Irlanda, ţări aflate în descompunere rapidă care sunt în realitate conduse de misiunile unei UE însărcinate cu elaborarea politicilor de austeritate. Acestea nu ne învaţă oare că un stat slab nu are nevoie de un guvern, ci doar de transferuri de fonduri? Responsabilii politici nu sunt oare buni decât pentru asigurarea alegerilor şi a conferinţelor de presă?

Blocajul politic actual nu ameninţă de fapt funcţionarea federalismului, ci mai ales economia belgiană. Dispariţia acestui stat european model nu pare să mai depindă decât de costuri pe termen mediu. Nimeni nu mai varsă de mult timp o lacrimă de emoţie pentru această Belgie.

Acest fapt este şi o învăţătură de minte pentru UE, care studiază candidaturile Islandei şi Croaţiei, şi a cărei monedă unică se duce pe apa Sâmbetei, că totul trece şi nimic nu rămâne pe acest continent mişcător. Statele nu sunt eterne, în timp ce limbile şi tradiţiile au viaţa dură. Într-o economie mondializată, un stat poate deveni uşor superflu. Clasa politică belgiană pare să se fi redus astăzi la un simplu decor, un simbol şi un spectacol.

Albert al II-lea

Cel mai puternic monarh din Europa

Ultimii trei ani şi jumătate de haos instituţional în Belgia au făcut din Albert al II-lea "singurul rege cu puteri extinse în Europa", consideră El Mundo. În absenţa unui guvern permanent la şapte luni după alegeri, Regele Albert al II-lea a cerut recent prim-ministrului interimar Yves Leterme să reducă deficitul bugetului pe 2011. Acest "gest fără precedent", coincide cu o presiune crescândă a pieţei din cauza incapacităţii Belgiei de a-şi gestiona datoria publică ridicată, dar în criza politică de lungă durată a ţării, nu este prima dată când regele "a jucat un rol de mediator între grupările politice, a numit cabinete de tranziţie, a dat instrucţiuni politicienilor în post şi a convins liderii să continue să negocieze". El Mundo aminteşte că Albert al II-lea "are deja experienţă în a domni fără guvern", deoarece în 2007 i-au trebuit lui Leterme nouă luni pentru a deveni prim-ministru, dar acum "misiunile pe care şi le asumă sunt mai precise şi mai politice". Cotidianul spaniol trage concluzia că regelui belgian "i-au crescut în practică puterile din cauza paraliziei unei ţări incapabile să negocieze împăcarea între populaţiile flamandă şi francofonă".

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect