Alegeți o limbă
În cotidianul român România Liberă, analistul politic Cristian Pârvulescu oferă o comparaţie între Uniunea Europeanâ şi Republica de la Weimar, alimentată după opinia lui de "echivocul politic şi doctrinar pe care partidele de dreapta îl generează în Europa". Un echivoc "facilitat de asocierea în aceeaşi organizaţie europeană a unor partide naţionale prea puţin compatibile, precum Poporul Libertăţii al lui Berlusconi, Uniunea pentru o Mişcare Populară a lui Sarkozy şi Uniunea Creştin Democrată a Angelei Merkel" spune Pârvulescu.
Afectate de partitocraţie şi de criza economică, democraţiile europene sunt astăzi fragile. "Situaţia confuză creează condiţii pentru promovarea retoricii naţionaliste." "Aşa, aminteşte el, s-a întâmplat în Germania în 1932-1933": slăbiciunea partidelor şi criza economică au permis la urcarea lui Hitler la putere.
"Poate că istoria nu se repetă, poate că UE este mai puternică decât Europa de acum 80 de ani", conchide Pârvulescu, pentru care succesul extremiştilor nu trebuie, totuşi, minimizat, deoarece ar putea fi legitimaţi în politicile naţionale. Ca şi cum i-ar răspunde din coloanele hebdomadarului italian Panorama, Giuliano Ferrara ironizează aceste ziare după care "am avea impresia întotdeauna că trăim ultimele zile ale Republicii de la Weimar. Dar sunt rapid contrazise de către fapte, după cum a remarcat recent istoricul marxist britanic Eric Hobsbawm".
Ferrara minimizează astfel consecinţele alegerilor europene, în special cu privire la progresele înregistrate de extrema dreapta. "La europene, avem mereu impresia că vine fascismul, ca să nu vorbim de rasism", afirmă editorialistul conservator italian, pentru care singurul lucru real este "criza partidelor ideologic legate de mitul muribund al socialismului". Ca şi Jörg Haider sau Pim Fortuyn, controversatul lider olandez de dreapta Geert Wilders nu este, după Ferrara, simbolul câştigului "forţelor autoritare şi macho", ci cel al "poveştilor private de dragoste cu teritoriul".
