Uniunea Europeană seamănă cu un furnicar gigant unde mii de furnici lucrătoare se mişcă aparent fără scop, lovindu-se una în alta, rătăcind în cercuri haotice... Dar, spre deosebire de regatul furnicilor, unde totul este sub călcâiul atotputernicei regine, care ţese cu încredere toate firele puterii, UE a început abia acum să reflecteze asupra alegerii liderului său. Unii vor să dea slujba unui politician puternic, carismatic, precum fostul prim-ministru britanic Tony Blair, iar alţii ar prefera mai degrabă pe cineva mai puţin vizibil, domnul Anonim, care ar putea fi mai uşor de acceptat (şi de manipulat). Prim-miniştrii Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, şi al Olandei, Jan Peter Balkenende, sunt clasaţi de obicei în categoria cea din urmă.
Taberele concurente nu-şi cruţă cuvintele, vorbind despre interesele Europei, necesitatea de a consolida poziţia globală a UE sau de a proteja interesele ţărilor mici faţă de proiectele statelor mari. Toate aceste argumente sunt deseori servite fierbinţi, în sos de solidaritate. Dar, de fapt, suntem martorii unei lupte de putere.
Statele membre ale UE mai mici sprijină candidaţii mai slabi şi lipsiţi de strălucire fiindcă se tem de hegemonia unei renăscute alianţe franco-germane, contribuţii prea mari pentru prevenirea încălzirii globale, sau de prea multă putere acordată Bruxelles-ului, în detrimentul guvernelor naţionale. Puterile europene, pe de altă parte, doresc să lepede cătuşele impuse de disciplina bugetară şi să împingă UE într-o nouă direcţie. Toate părţile sunt ocupate cu sprijinirea propriilor lor interese. Absorbite în intrigi de culise, şi-au pierdut pe drum orice urmă a interesului european comun...
MZ