Alegeți o limbă
S-a scris mult în ultimele zile că unul dintre motivele pentru care criza datoriilor din zona euro aproape că a reuşit să distrugă moneda unică a fost timpul - mult prea lung - care le-a fost necesar guvernelor, cu Berlin în frunte, pentru a se decide să reacţioneze. Şi când au reacţionat, au făcut-o în felul lor: urmând iniţiativa cuplului franco-german.
Astfel instalat la cârmă, uneori fără să vrea în mod specific, "Merkozy" a reuşit cumva să evite ca vaporul euro să eşueze pe recifele crizei - cel puţin pentru moment. Felul în care au gestionat urgenţa şi evoluţiile viitoare au consacrat triumful metodei interguvernamentale, cea îndrăgită de Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, precum şi de preşedintele Consiliului European şi marele făuritor de compromisuri între membrii acestuia, Herman Van Rompuy. O metodă care îşi are avantajele sale - mai multă rapiditate, eficacitate şi legitimitate în deciziile dintre şefii de stat şi de guvern - dar şi dezavantaje - lipsa de transparenţă şi marginalizarea de facto a ţărilor "mici". Dar, de fapt, o metodă care marginalizează de asemenea instituţiile comunitare (Comisia şi Parlamentul), slăbind în cele din urmă întreaga Uniune. Cea din urmă ajunge într-adevăr să pară în ochii publicului o parte a problemei, şi nu a soluţiei.
Deşi José Manuel Barroso cere un rol mai important pentru Comisie, începând cu controlul asupra respectării noului pact privind moneda euro, instituţia pe care o conduce continuă să apară în ochii comentatorilor şi ai unei părţi importante a opiniei publice ca un club de birocraţi nealeşi care pretind să le dicteze guvernelor suverane purtarea în gestionarea bugetului, sau chiar modul în care acestea ar trebui să pună în aplicare o austeritate considerată inevitabilă.
Aceasta este într-adevăr, principala limitare a celui presupus să întruchipeze guvernul european: deşi au obţinut încrederea Parlamentului European, comisarii nu sunt aleşi de către cetăţeni, ci numiţi de către statele membre. Această lipsă de legături directe aduce mulţi europeni să se îndoiască de legitimitatea democratică a acţiunii acestora. Iată de ce ar fi folositor ca aceştia să fie aleşi, fie direct de către cetăţeni, fie, ceea ce pare mai realist pe termen scurt, de către Parlament din rândul membrilor săi.
