Alegeți o limbă
Uniunea Europeană (UE) nu şi-a pierdut din atracţie. Nimeni nu părăseşte zona euro în mod voluntar.
Socrate a spus odată că nimeni nu greşeşte în mod voit. Eu interpretez acest lucru astfel: lucruri rele încep să se întâmple odată cu scăderea propriei voinţe. Nu mi se pare că găsirea soluţiilor şi căilor de ieşire din criza financiară actuală ar fi un act de efort supraomenesc. De fapt, liderii UE reuşesc în mod permanent să găsească remedii care să vindece pe alocuri această criză.
Liderii europeni reuşesc să găsească soluţii de la un summit la altul, având întâlniri în Bruxelles la intervale din ce în ce mai scurte. Dar soluţiile, care ar trebui să fie fiabile, nu funcţionează în realitate.
Ceea ce lipseşte aici este o viziune globală. Se pare că Uniunea Europeană a uitat scopul pentru care există. Vor exista mereu soluţii pentru îmbunătăţirea instituțiilor UE și de a le ajusta la nevoile situaţiei. Ne putem baza din plin pe capacitatea inepuizabilă a politicienilor și avocaţilor de a rezolva aceste neajunsuri. Provocarea apare la un alt nivel şi este în mod evident o chestiune de supravieţuire: dacă bătrânele naţiuni ale Europei nu se unesc şi nu conlucrează în crearea unui plan comun, ele vor pieri.
Liderii europeni nu au realizat încă acest lucru?
Dacă da, de ce acţionează atunci într-un mod atât de lipsit de unitate? Problema mărimii a devenit o absolută necesitate în contextul globalizării. Doamna Merkel și-a dat seama, fără dubiu, că soarta Germaniei va fi decisă de asemenea în ograda Europei. De aceea, după ceva ezitări, domnia sa a ales solidaritatea, e drept, într-o măsură mai moderată. Fără îndoială, Merkel de asemenea permite Germaniei, Franţei, Italiei şi Spaniei să se divizeze în această perioadă de criză. Dacă ţărilor noastre li se permite să se divizeze sub presiunea forţei pieţelor economice, naţiunile vor pieri, atât în mod individual, cât şi ca uniune.
Vreţi să spuneţi că ideea de comunitate europeană ca și soartă nu există încă?
Nu în practică. Globalizarea provoacă haos global și de mult nu mai există o forţă poliţienească globală - rol care a fost jucat de Statele Unite timp îndelungat. Poate că jucătorii nu sunt foarte dornici de război, dar pe de altă parte ei nici nu îşi doresc neapărat binele unii altora. Fiecare joacă propriul lui joc. În această confuzie anarhică Europa trebuie să se analizeze pe sine însăşi şi să facă faţă ameninţărilor în mod activ. Rusia lui Putin, care vrea să recâştige din puterea pierdută, reprezintă o ameninţare. China, un stat sclavagist birocratic, este o ameninţare. Militanţii islamişti sunt şi ei o ameninţare. Europa trebuie să înveţe din nou să gândească în termeni ostili. De exemplu, filosoful german Jürgen Habermas nu vede acest lucru atunci când spune că cosmopolitismul bine intenţionat poate unifica pe oricine în contextul cetăţeniei globale.
În multe părţi ale lumii Europa este văzută ca un far al libertăţii şi respectării drepturilor umane.
Da, dar idealurile și valorile nu se îmbină pentru a forma soluții. Naţiunile europene pot avea cu siguranţă o multitudine atractivă de valori, dar doar prezentându-le ca şi făcând parte dintr-un catalog nu este suficient. În schimb, este important să abordăm încercările împreună. Europa se complace într-o stare de ezitare, care câteodată se poate transforma în ipocrizie. Există două modalităţi de a evita greutăţile; una ar fi de a te uita în altă parte şi a te preface că ele nu există. Cealaltă este fatalismul, adică să plângi neajutorat pe umărul cuiva şi să susţii că oricum nu se poate face nimic în privinţa problemelor. Marele istoric universal Arnold J. Toynbee a analizat evoluţia culturilor pe baza abilităţii lor de a face faţă în mod corespunzător încercărilor. Este Europa dornică să își confrunte propria soartă? Sunt motive să credem că nu.
Este acesta rezultatul lipsei unei conduceri adecvate?
Este mult mai mult decât atât. Este în acelaşi timp rezultatul eşecului intelectualilor, indiferenţei faţă de opinia publică şi a separatismului. Priveşte alegerile din Europa. Ce rol joacă politica externă și care este locul Europei în jocul mondial? Cu ceva ani în urmă, Europa și-a ales o înaltă reprezentantă pentru probleme de afaceri externe și politică de securitate; este vorba de Catherine Ashton, care s-a aflat în fruntea unei agenţii de sine stătătoare, care avea câteva mii de angajaţi civili. Unde este ea acum, ce face şi cine o bagă în seamă? Secolul XXI va fi secolul marilor continente care vor avea opţiunea de a se înţelege și a înainta împreună sau nu. Dacă Europa nu conlucrează, va cădea în secolul al XIX-lea; apoi, toată activitatea noastră politică va fi bazată pe memorii vechi: Europa, continentul nevoilor și al nostalgiei.
Cum poate fi revitalizat aportul energiei intelectuale? Gânditorii germani și francezi au fost pentru mult timp într-o stare de fascinaţie mutuală. S-ar putea spune că a durat de la Revoluţia Franceză până la mişcarea studenţească din 1968.
A fost o curiozitate care s-a născut din rivalitate și competiţie. Ne-am studiat reciproc și ne-am cunoscut destul de bine. Distanţa intelectuală a crescut în mod considerabil în deceniile recente. Au fost mereu diferenţe în modurile de gândire. Hegel a descris Parisul din perioada iluminismului ca un exemplu de “regat al animalelor inteligente”. Francezii au protestat şi au înjurat. Au continuat cu opinii diferite şi polemici. Discuţiile lor au fost relativ asemănătoare ziaristicii şi spectacolului, dar fără prea multă rigoare academică. Germanii au conceput sisteme explicative majore, compensând lipsa de unitate în politică și religie cu profunzimea în domeniul cunoaşterii. În zilele noastre, criza intelectuală atârnă greu în ambele ţări. Intelectualitatea, ca și clasă socială, nu mai există în Franţa şi duce lipsă de coerenţă în ambele părţi ale frontierei germană-franceză. Intelectualitatea s-a pierdut în era post-modernistă.
Deci cei care caută să se eschiveze din calea marilor provocări nu mai au nevoie acum să creeze poveşti fabuloase?
Cel puţin asta este scris în ceea ce Lyotard vede ca sfârşitul sistemelor şi al ideologiilor, dar presupusul post-modernism non-ideologic este el însuşi o ideologie. O văd ca pe încarnarea mişcării de revoltă – revolta ca protest moral, constituind un sfârşit prin ea însăşi. Forma este conţinutul. Îmi aminteşte de personajul principal, Oskar Matzerath, din “*The Tin Drum*” (Toba de tinichea) de Günter Grass: “Văd, bat la tobe și insuportabila lume se descompune în bucăţele”.
Aveţi vreo speranţă copilărească?
Europa este încă un teren de joacă al ideilor, dar gândirea este atât de fragmentată, atât de înfrânată de scrupule, încât se îndepărtează de miezul problemei. În acest context este doar o imagine în oglindă a politicii.
Cititi aici prima parte a interviului : “Europa modernă se caracterizează prin noţiunea de criză”
André Glucksmann
De la Mao la NATO
André Glucksmann este un filosof şi eseits francez. Născut în 1937, a militat iniţial în mediile maoiste, imediat după Mai 1968. Apoi, autor al cărţii "La Cuisinière et le mangeur d'hommes" (editura Seuil, în limba română la editura Humanitas, cu titlul "Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni"), în 1975, şi de "Les Maîtres penseurs" (editura Grasset, nu a fost tradusă în limba română), în 1977, în care denunţă totalitarismul sovietic şi sprijinul pe care îl are în Vest, este, alături de Bernard-Henri Lévy, unul din conducătorii mişcării "noii filosofi". Este vorba despre acei tineri intelectuali francezi care pun în cauză raportul stângii cu comunismul.
După ce a dus o campanie de sprijin emigranţilor politici vietnamezi (boat-people), André Glucksmann a apărat, de-a lungul anilor şi în numele apărării drepturilor omului, NATO, războiul din Golf, ideea unei intervenţii în Bosnia-Herţegovina, atacurile NATO împotriva Serbiei şi invazia Irakului.
Angajamentul său împotriva lui Vladimir Putin şi în favoarea celor care militează pentru independenţa cecenilor l-au determinat să-l sprijine pe Nicolas Sarkozy, în timpul alegerilor prezidenţiale din 2007. Ulterior a regretat oficial, public, această alegere, estimând că, de fapt, Franţa dădea dovadă de prea multă complezenţă faţă de Rusia.
A publicat numeroase cărţi, printre care "L'Esprit post-totalitaire"(editura Grasset, 1968), "De Gaulle où es-tu?" (ed. Hachette, 1995) şi "Dostoïevski à Manhattan" (ed. Robert Laffont), după atentatele din 11 septembrie 2001. În limba română au mai apărut: “Discursul Urii”, “Prostia” (ed. Humanitas).
