Alegeți o limbă
Redactorul şef al celui mai mare cotidian de dreapta francez a fost dat afară, după câte s-ar părea, pentru ca ziarul să intre în graţiile noului guvern. O revistă de cultură a angajat de asemenea un nou director de redacţie, în persoana partenerei de viaţă a unui ministru al guvernului proaspăt numit. Persoana pe care a înlocuit-o în post lucrează acum în serviciul noului preşedinte.
Alegerea lui François Hollande din această primăvară – primul preşedinte francez de stânga din ultimii 17 ani – a atras după sine o reorganizare în rândurile mass-mediei, însoţită de un anumit număr de potenţiale conflicte de interese.
Subiectele abordate s-au schimbat de asemenea. O mare parte a presei – care este, în general, mai degrabă de stânga – obişnuia să se desfete criticându-l pe predecesorul domnului Hollande, Nicolas Sarkozy, dar la ora actuală mulţi jurnalişti au impresia că duc lipsă de material, din cauza stilului de guvernare mult mai puţin spectaculos al noului preşedinte.
Domnul Hollande s-a dovedit a fi dezamăgitor de plictisitor, spun aceştia, în special pentru canalele de ştiri care transmit activitatea guvernamentală ca şi când nimic altceva nu mai contează, bazându-se pe politica Parisului pentru a realiza ştirile.
O linie neclară
Linia care separă politicienii de mass-media poate fi neclară în Franţa, unde soarta unor jurnalişti se află, de mult, în mâinile guvernanţilor pe care îi sâcâie sau îi satisfac. Legăturile foarte strânse dintre domnul Sarkozy şi unii patroni de presă au fost considerate aproape scandaloase, iar preşedinţia acestuia a atras atenţia şi mai mult asupra acestor relaţii incestuoase.
Domnul Hollande şi-a bazat campania pe promisiunea de a fi “exemplar”. Dar într-o ţară în care majoritatea elitei pariziene are o bază comună, a învăţat la aceleaşi şcoli şi merge la aceleaşi petreceri, amestecul tradiţional între jurnalişti şi politicieni a persistat. Daniel Carton, un fost reporter în Franţa, învinuieşte mass-media pentru că nu face eforturi pentru a se opune mai mult unor astfel de legături strânse.
“Ştiu exact ceea ce trebuie făcut pentru a evita ca situaţia să scape de sub control, dar nu fac nimic”, spune domnul Carton, un critic vehement al conflictelor de interese din presa franceză.
Contează pe subvenţii de la stat
Timp de mai multe decenii, ziarele s-au bazat foarte mult pe subvenţii de la stat. Mass-media de stat, care reprezintă poate jumătate din posturile tradiţionale de ştiri de televiziune şi de radio, este condusă în continuare de persoane numite pe criterii politice. Canalele de presă private aparţin unor companii sau investitori cu înclinaţii politice confirmate, sau care au relaţii de afaceri cu statul, subminând astfel imparţialitatea politică.
Poate cel mai izbitor exemplu al acestui tip de ciclu electoral este cazul lui Etienne Mougeotte, al cărui post de redactor şef al cotidianului de dreapta Le Figaro a început şi s-a încheiat cu preşedinţia domnului Sarkozy, politicianul pe care l-a promovat şi căruia se spune că i-ar fi fost consilier.
“Suntem un ziar de centru şi de dreapta, şi îl susţinem pe Nicolas Sarkozy”, a declarat domnul Mougeotte pentru publicaţia de centru-stânga Le Monde anul trecut. Sub conducerea domnului Mougeotte, Le Figaro a fost adesea criticat, uneori chiar şi de către proprii lui jurnalişti, ca fiind purtătorul de cuvânt al guvernului.
Conform relatărilor mass-mediei franceze, s-ar părea că domnul Hollande ar fi cerut demisia domnului Mougeotte, fapt care s-a împlinit în luna iulie.
Editorul Serge Dassault este un senator care reprezintă partidul domnului Sarkozy. Dar domnul Dassault conduce de asemenea unul din marile grupuri care are contracte cu armata, şi s-au făcut multe speculaţii asupra faptului că înlăturarea domnului Mougeotte a fost menită să pună grupul Dassault în relaţii bune cu noul preşedinte.
Revista de ştiri şi cultură Les inRockuptibles a angajat-o în calitate de nou director de redacţie pe Audrey Pulvar, o personalitate de radio şi televizune care era în acelaşi timp partenera de viaţă a lui Arnaud Montebourg, ministru şi membru proeminent al Partidului Socialist [dar și-a dat demisia în cele din urmă pe 21 decembrie].
Doamna Pulvar a anunţat de curând că relaţia ei cu domnul Montebourg s-a încheiat, dar alte relaţii de acest gen persistă în continuare. Valérie Trierweiler, partenera actuală a domnului Hollande, şi-a început relaţia cu acesta în timp ce făcea un reportaj despre el la începutul anilor 2000, în vremea când era membru al Camerei Deputaţilor. În toamna aceasta, ea a refuzat cu strângere de inimă un contract cu un post de televiziune, rămânând în continuare la revista Paris Match în calitate de critic.
Doamna Pulvar l-a înlocuit pe David Kessler, care a preluat la rândul lui funcţia de consilier al domnului Hollande. De asemenea, un reporter pentru afaceri juridice al postului de radio Europe 1 a devenit purtătorul de cuvânt al ministrului Justiţiei. Un reporter politic de la Les Échos, unul din principalele ziare economice franceze, s-a alăturat biroului de presă al primului ministru.
Propagandă nu, supraveghere, da
Şi presa publică a suferit unele schimbări în urma alegerilor. În octombrie, domnul Hollande a numit un nou director pentru reţeaua franceză de ştiri cu difuzare internaţională, şi anume posturile de radio şi televiziune RFI şi France 24. A promis să reformeze legea care i-a permis să facă această numire, dar nu mai devreme de anul viitor. Se aşteaptă ca directorii de la Radio France şi France Télévisions, ambii numiţi de domnul Sarkozy, să fie înlocuiţi. Actuala lege, prin care numirea directorilor mass-mediei naţionale este una din prerogativele şefului de stat a fost promulgată de domnul Sarkozy în 2009. La vremea respectivă, comentatorii au considerat această măsură ca fiind o acaparare a puterii. Domnul Sarkozy a declarat că a fost menită să înlăture scoarţa de “ipocrizie” din procedura de numire, care era controlată de un consiliu numit de guvern.
Instituţiile de presă publice nu mai servesc pentru propaganda de stat, după cum s-a întâmplat până cel puţin la sfârşitul anilor 1960, dar sunt în continuare sub “supraveghere” guvernamentală, afirmă Jean-Marie Charon, sociolog specializat în studiul mass-mediei.
Unele publicaţii private sunt de asemenea sub cupola statului, cel puţin din punct de vedere financiar. Guvernul le-a oferit anul trecut subvenţii de 1,15 miliarde de euro. Publicaţiile de stânga se luptă să “găsească distanţa potrivită” faţă de guvern, spune domnul Charon. Jubilarea cu care a fost reflectată în vara aceasta actualitatea politică de către Libération, Le Nouvel Observateur şi Le Monde a cedat locul sarcasmului, între timp. Indiferent de culoarea politică a mass-mediei franceze, plecarea domnului Sarkozy i-a lăsat pe mulţi din rândurile presei tânjind după ştiri mai senzaţionale.
“Am trăit cinci ani excepţionali; am avut un om care era în centrul a tot”, a declarat Pierre Haski, cofondator şi editor la Rue89, un site de ştiri. “Şi dintr-o dată, am trecut de la suprasolicitare la sub-solicitare.”
“Sarkozy era bun pentru vânzări” mai adaugă domnul Haski. “Hollande nu este bun pentru vânzări.”
Din aceeași serie: El País, victimă a propriei sale grandomanii
Presă regională
Ziare pentru a face politică
Bernard Tapie “acaparează presa”, denunţă ziarul Libération. Pe 19 decembrie, omul de afaceri a achiziţionat grupul Hersant Media, care deţine mai multe publicaţii regionale din sudul Franţei, în special la Nisa şi Marsilia, al doilea oraş ca mărime din Franţa, şi în departamentele franceze de peste mări.
Tapie este un personaj controversat: fost ministru în timpul mandatului lui François Mitterrand, fost preşedinte al clubului Olympique Marseille, condamnat pentru un meci trucat, a fost şi proprietarul Adidas. Prin vânzarea producătorului de echipamente sportive în anii 1990 a intrat în conflict cu Crédit Lyonnais, care l-a ruinat, după care guvernul din timpul preşedintelui Nicolas Sarkozy a facilitat un acord care obligă banca să îi plătească daune de 300 de milioane de euro.
Ziarul Libération, care îşi aminteşte că Tapie “poate lovi un jurnalist vinovat de scrierea unui articol neplăcut”, apreciază că,
în mod evident, nu trebuie să îl credem pe Bernard Tapie când jură că nu va reveni niciodată în politică. Visează de 15 ani la revanşă. O parte din masca pe care o poartă îi cade astăzi, prin strategia în două etape: cumpărarea unui ziar, pentru cucerirea oraşului promis... [...] Dar universul politic şi mediatic a fost bulversat. Iar el nu şi-a dat seama de acest lucru.
