Alegeți o limbă
Astăzi, în Afganistan, traiectoriile europenilor şi americanilor se separă în mod clar. Forma actuală a NATO îi împiedică dezvoltarea şi necesită reforme majore. Principalul său defect este lipsa unei viziuni clare a ameninţării comune, care ar putea oferi o justificare pentru o uniune între America şi Europa, ca pe timpul Războiului Rece. În configuraţia actuală, aliaţii şi-ar putea restructura apărarea pe o viziune comună a unei ordini mondiale în care Statele Unite, prin intermediul NATO, ar asigura securitatea lumii occidentale. Războaiele din Irak şi Afganistan au demonstrat însă eşecul strategiei americane de utilizare unilaterală a Alianţei în chip de măciucă a Occidentului, în războiul global împotriva terorismului islamic, război presupus să dea un nou impuls NATO.
O "europenizare" progresivă a NATO, cuplată cu o emancipare militare a Uniunii Europene, ar putea oferi un remediu acestei incompatibilităţi de interese între aliaţi. Spaţiul astfel liberat de retragerea SUA ar putea duce la o "hegemonie binevoitoare" a Europei, care şi-ar utiliza potenţialul pentru stabilirea păcii şi a unei noi ordini morale în lume, la egalitate cu Statele Unite ale Americii.
O hegemonie binevoitoare a Europei
Este o viziune care începe să prindă formă în Europa, după cum reiese din recentul acord de cooperare militară franco-britanică. Cu toate acestea, scenariul unei retrageri rapide a Statelor Unite din NATO are deocamdată puţine şanse de a se realiza. O astfel de retragere ar fi o lovitură grea pentru supremaţia la nivel mondial a Statelor Unite, ar fi dăunătoare pentru stabilitatea globală, şi periculoasă pentru Europa, care are nevoie de timp pentru a construi un pilon militar în scopul de a exercita un rol de lider mondial.
În prezent, hegemonia americană în lume se bazează pe doi piloni, Europa şi Japonia, ambele dependente de economia americană, dependenţă prea bine ilustrată şi resimţită dureros prin criza financiară. Atât UE, cât şi Japonia, rămân sub protectoratul militar al Statelor Unite, ceea ce permite Washingtonului să exercite o influenţă automatică asupra procesului decizional al protejaţilor săi, agitând când ameninţarea chineză, când cea rusă.
Orice tentativă de emancipare militară a Japoniei este exclusă prin articolul 9 din Constituţia japoneză, care interzice folosirea forţei ca mijloc de soluţionare a disputelor internaţionale şi interzice înfiinţarea unei forţe armate. În ceea ce priveşte căutarea unei eventuale autonomii militare din partea UE, aceasta este blocată de structura NATO, dominată de Statele Unite.
Fără o apărare comună, UE va rătăci fără direcţie politică
Atâta timp cât NATO există în forma sa actuală şi cât UE va rămâne fragmentată din punct de vedere militar, aceasta nu va putea pretinde la statutul de partener, nici pentru America, nici pentru Rusia, fără a mai vorbi de China. Pentru că forţa militară va rămâne parte integrantă a politicii externe conduse de Washington şi de Kremlin, ceea ce nu este din păcate cazul celor de la Bruxelles.
Este într-adevăr izbitor să vezi cum Rusia, deşi mai slabă din punct de vedere economic decât Uniunea Europeană, reuşeşte să se impună diplomatic faţă de Bruxelles, doar evocând spectrul forţelor sale armate şi arsenalul său nuclear.
Fără armată şi fără politică de apărare comună, UE va rătăci fără direcţie politică clară între Statele Unite şi Rusia, derivând ca un naufragiat. Atâta timp cât această situaţie va persista, diferitele ţări (cum ar fi Polonia) vor căuta gardieni în afara Vechiului Continent.
O emancipare militară a Europei şi construcţia unei armate capabile de a sprijini o "hegemonie europeană" ar crea o nouă divizie a lumii occidentale în două puteri cu capacităţi comparabile. Civilizaţia occidentală, cu puterea americană compensată de UE, ar avea astfel toate şansele de a-şi menţine locul în competiţie pentru rolul de lider la nivel mondial.
