Alegeți o limbă
Ce se întâmplă cu Spania? Deja în mandatul lui José María Aznar (1996- 2004) ţara era elevul model al creşterii economice în UE. Cea de-a patra economie ca mărime din zona euro a primit 150 de miliarde de euro cu titlul de ajutoare structurale de la Bruxelles.
Dar în loc de întreprinderi înfloritoare pe pământul risipit al Andaluziei şi al Castiliei au crescut ruine investiţionale, care între timp stau acolo atât de moarte şi de abandonate precum cetăţile căzute în ruină de pe vremea lui El Cid. Ambele sunt expresia unui model de societate anti-economic care marchează Spania de o jumătate de mileniu.
Spania a trăit modernitatea într-o izolarea auto-aleasă, care s-a terminat abia în anii '60 ai secolului trecut, atunci când dictatorul Francisco Franco a deschis ţara turismului. "Spania a intrat, deci, târziu, împiedicându-se în modernitate, agitată şi grăbită ca un oaspete care ajunge ultimul la banchet şi încearcă din toate puterile să recupereze ce a pierdut", scria Juan Goytisolo în 1969 în eseul său Spania şi spaniolii care încă mai este actual.
Cu acelaşi exces de zel, Spania a început, douăzeci de ani mai târziu, să cheltuiască mană care cădea din cer sub formă de ajutoare structurale. Însă în loc să investească într-o societate productivă, ea a vrut să intre cât mai repede în rândul naţiunilor europene, să se modernizeze, ceea ce însemna mai ales să arate modern. Banii au fost daţi, mai întâi cu temei, iar ulterior din ce în ce mai iraţional – fapt determinat de politica agricolă ultraliberală a lui Aznar.
Europa se termină la Pirinei
Triumful anti-economicului a începuse, însă, deja din 1492. La vremea respectivă, Spania nu a descoperit doar America, ci a învins şi ultima reminiscenţă de domnie arabă în Granada şi i-a izgonit în secolele următoare pe mauri şi pe evrei. Ambele grupuri se îndeletniceau cu meşteşugl şi comerţul. Hidalgo-ul creştin, în schimb, detesta munca, pentru că aceasta îi era interzisă printr-un bizar cod al onoarei; numai cariera militară o vedea ca pe o sarcină dată de Dumnezeu.
Bogăţiile din colonii au curs prin Spania ca aurul lichid. Europa Centrală s-a îmbogăţit din aurul incaşilor, în timp ce nobilii Spaniei se sprijineau pasiv pe veniturile latifundiilor ruinante. Inchiziţia a urmărit tot ce semăna a productivitate timp de 300 de ani ca erezie. Cine cerceta, lucra şi citea se expunea primejdiei de a fi ars pe rug.
După sfârşitul inchiziţiei, aversiunea faţă de progres a continuat în vremea naţional-catolicismului. Nici secularizarea nu a reuşit să rupă crusta. Doar în Ţara Bascilor şi în Catalunia s-au format structuri industriale. S-a construit o reţea de cale ferată, dar cu o altă lăţime a şinelor decât în Franţa, pentru a nu se apropia prea mult de Europa. De atunci motto-ul a fost că Europa se termină la Pirinei.
Mişcare anarhică puternică
O burghezie dinamică, mercantilă şi conştientă din punct de vedere politic s-a format în secolul XIX. În plus, Spania a fost singura ţară a lumii care a cunoscut o mişcare anarhică puternică. Ea continuă să trăiască astăzi prin Indignados-ii din piaţa Puerta del Sol din Madrid, care sunt uniţi de indignarea faţă de capitalism, dar nu găsesc o platformă comună.
Anarhismul a triumfat în anii 1930, dar a fost înlăturat de pucistul Franco în războiul civil. Franco a catapultat Spania înapoi în vremea inchiziţiei. Pentru a-şi asigura pacea, Franco a stimulat ţintit imobilismul după victoria sa. Prin construirea de locuinţe şi prin subvenţii, el i-a făcut pe spanioli în masă proprietari de imobile – şi a pus astfel piatra de temelie pentru viitorul boom speculativ.
Chiar dacă Spania a trecut cu curaj peste dezintegrarea politică după sfârşitul dictaturii în 1975 şi a creat o societate permisivă şi deschisă, din punct de vedere economic ţara a rămas prinsă în Evul Mediu târziu. În multe ziare şi pe multe bloguri spaniole încă domnesc gesturile retorice sau certurile partizane meschine. Gândirea politică parohială le interzice castilienilor sau andaluzilor să adopte ceva de la bascii şi catalanii mai productivi, în timp ce ultimii refuză să împartă propriile talente cu restul ţării.
Miza participării personale
Miza pentru spanioli la o astfel de sarcină este mai puţin câştigul material, cât faptul participării personale, scrie Goytisolo. Dar pieţele anglo-saxone îmbibate de doctrina rece a eficienţei protestante nu i-au lăsat Spaniei timp pentru valorificarea economică a acesteia. Necesara trecere la un sistem de educaţie şi cercetare orientat către practică rămâne acum blocată în jugul austerităţii.
Atâta timp cât Europa nu se decide să renunţe la graniţa de la Pirinei, prin alocarea de ajutoare direcţionate ţintit către modernizarea începută a structurii economice şi educaţionale, Spania trebuie să caute refugiu într-o caracteristică a sa care, potrivit lui Goytisolo, i-a împiedicat constant progresul: și anume lipsa sa de pretenţii şi ambiţii.
Spaniolii ştiu ce înseamnă să rezişti la crize. Au cinci sute de ani de practică.
Din Spania
“Le-am furat viitorul copiilor noştri”
"Acum când vacile sunt slabe-moarte ne dăm seama de proporţia dezastrului a cărei responsabilitate cade pe umerii noştri", scrie editorialista Isabel San Sebastián în ABC. Umerii “conducătorilor din ultimii treizeci de ani şi de asemenea ai celor care acceptăm, prin acţiune sau omisiune, într-o tăcere condamnabilă sau complice, modelul pe care nu l-au impus”, acuză ea. Isabel San Sebastián consideră că:
Ne-am comportat de parcă toată Spania ar înota într-un câmp de petrol, noi fiind o ţară săracă. Creşterea spectaculoasă din aceşti ani s-a bazat pe credite şi generoasele donaţii europene, nu pe capacitatea noastră reală de a plăti facturile atâtor autostrăzi, trenuri de mare viteză, universităţi şi al celorlalte echipamente spectaculoase construite pentru gloria celor ce le venise rândul să le inaugureze. […] De la Bruxelles ne cer, drept condiţie “sine qua non” pentru a ne finanţa în continuare, să ne controlăm cheltuielile nemăsurate ale regiunilor autonome, pentru că s-au transformat într-un puţ fără fund. Dar cine îi pune clopoţei pisicii? Vedem vârful acestui imens iceberg de furt nenorocit, de înşelăciune, de proastă gestionare şi corupţie reprezentate de vechile case de economii, transformate în peşteri ale lui Ali Baba, şi pe cei patruzeci de mii de hoţi arătaţi cu degetul de toate partidele politice şi de sindicate care au băgat mâna în fondurile lor. [...] Această criză nu se va rezolva într-un an, nici în cinci. A venit ca să rămână, pentru că răul făcut credibilităţii acestei naţiuni, şi prin urmare posibilităţilor sale de creştere, este imens. Ceea ce înseamnă că le-am furat viitorul copiilor noştri.
