Decorul este demn de un roman poliţist. La poalele instituţiilor comunitare din Bruxelles, sensul giratoriu Schuman a devenit de un an o brambureală urbană deprimantă. Macarale, autobetoniere, schele au invadat epicentrul administrativ şi politic al Uniunii Europene (UE), căruia frecventele burniţe din Bruxelles îi dau un aer de zonă industrială.

Lucrările nu se vor încheia înainte de 2014, şi sunt deja anunţate întârzieri. Crud simbol. Aici este regatul "eurocraţilor", aici sunt încă veneraţi "părinţii fondatori": desigur Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi şi alţii mai puţin cunoscuţi, precum Emile Noël, Secretar General al Comisiei din 1957 în 1987. Dar un alt nume revine şi mai des: cel al lui Jacques Delors, preşedinte al executivului comunitar între 1985 şi 1995. Fostul ministru francez, susţinut de duoul Kohl-Mitterrand, a condus eurocraţia din întuneric spre lumină, pe 7 februarie 1992, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht privind uniunea monetară.

Delors întruchipa Uniunea...

Delors, sau amintirea unui lider care ţinea piept şefilor de stat, fermeca presa, întruchipa Uniunea. Douăzeci de ani mai târziu, Jacques Delors încă se mai exprimă. El se va întoarce la Bruxelles, pe 7 februarie, pentru a comemora Maastricht. Dar eurocraţia nu mai are pasiunea acelor ani. Nici vorbă. Etapele următoare, extinderea la 12 ţări suplimentare în 2004 şi 2007, "Nu"-urile franceze şi olandeze din 2005 faţă de proiectul de Constituţie defunct, adoptarea haoticului Tratat de la Lisabona apoi criza financiară, l-au dat KO. Îndoiala s-a răspândit în cele 13 etaje ale clădirii Berlaymont, sediul Comisiei, care a fost dezbărat de amiantă la un cost ridicat, unde se află cei 27 de comisari (câte unul pentru fiecare ţară) şi colaboratorii lor.

"A trebuit, când am trecut de la 15 la 27 de ţări, să primim aproape 15 000 de noi funcţionari, dintre care o majoritate din noile state membre. Imaginaţi-vă şocul!", îşi aminteşte un fost colaborator de-al lui Neil Kinnock, fostul lider Laburist britanic, comisar european însărcinat cu administraţia în anul 2004. Jean Quatremer, corespondentul Libération la Bruxelles, consideră că "ruptura" s-a produs şi mai devreme. Şi anume în martie 1999, data demisiei "colegiului" condus de luxemburghezul Jacques Santer, doborât de scandalurile din jurul comisarului francez Edith Cresson.

În anii 2000 exigenţa de transparenţă s-a dus de râpă. Concursurile de intrare, groase cât nişte enciclopedii, devin o regulă. Carierismul se instalează. Engleza îngroapă franceza ca limbă majoritară. Lobby-urile pătrund în sistem. Exportul normelor europene este la modă. Piaţa unică şi concurenţa, ridicate la grad de priorităţi, impun dominanţa economiei şi finanţei. În detrimentul politicii.

...acum Uniunea întruchipează îndoiala

Criza datoriilor suverane, destabilizând moneda euro, a lovit în inima administraţiei comunitare, devenită impermeabilă faţă de critici prin rigiditatea ei fără compromisuri. Diana, patruzeci de ani, este grecoaică, şef de unitate la Consiliul European. Ea confirmă: "moneda unică ne-a dat un scop, dar ne-a ucis dorinţa", scapă ea. Explicaţia? "Introducerea monezii unice, identificând UE cu o monedă, a împins pe tuşă valorile ei", adaugă scriitorul Petros Markaris, de asemenea grec, un obişnuit al capitalei belgiene. "Importanţa dată finanţei a ucis înţelegerea diversităţii culturale. Am lăsat la pe marginea drumului visul, singurul adevărat motor comunitar".

Se adaugă astăzi, odată cu criza, complicaţiile personale. Familia Dianei, la Atena, îşi varsă acum fierea pe ea din cauza "patronilor" de la Bruxelles. Otrava? Salariile confortabile ale funcţionarilor europeni – minim 3500 de euro brut la intrare, aproximativ 18 000 pentru cele mai înalte grade la sfârşitul carierelor – impozitarea lor limitată şi foarte avantajoasă (revărsată în bugetul comunitar), ofertele scandaloase de pensionare anticipată la 50 de ani cu până la 8 000 de euro pe lună, exclusivitatea şcolilor europene rezervate copiilor lor, la Bruxelles sau Luxemburg... Toate acestea sunt caracteristici ale unei elite supra-protejate împotriva convulsiilor pieţelor.

Ipocrizie, populism, naţionalism, deloc o administraţie sexy

Un alt uragan înteţeşte focul: cel al populismului şi naţionalismului. Spionaţi, invidiaţi, criticaţi de presă, funcţionarii europeni devin ţapi ispăşitori, fără a putea nici măcar să se bazeze pe vreun sprijin din partea foştilor lor colegi.

Ipocrizia, denunţă eurocraţii răniţi, se află în plus de partea capitalelor. Paris critică remunerările funcţionarilor de la Bruxelles, dar se luptă să menţină sediul Parlamentului European la Strasbourg. Luxemburgul păzeşte cu gelozie CEJ (Curtea Europeană de Justiţie) unde remunerările depăşesc orice limite. Ţările membre se bat pe "agenţiile" comunitare al căror număr a crescut, din 1992, de la 2 la 36.

"Criza pune întrebarea crucială a legitimităţii noastre, recunoaşte un cadru al Comisiei. Iar în afară de faptul că ei vorbesc mai multe limbi, mulţi dintre colegii noştri au pierdut contactul cu realităţile de pe terenul european. Ei nu mai sunt decât o avangardă care îşi asumă riscuri. Ei alcătuiesc, ca în perioada de glorie a URSS, o nomenclatură îngrijorată de pierderea privilegiilor lor".

Adevărat? Prinţul Karel Schwarzenberg zâmbeşte. Şeful diplomaţiei cehe, de asemenea cetăţean elveţian, a fost un fidel al marelui Václav Havel. El îşi aminteşte de teroarea scriitorului dizident ales şef al statului, în faţa litaniei birourilor cenuşii de la Bruxelles, el care îndrăgea atât de mult Europa ideilor.

"Cunoaşteţi vreo administraţie sexy, mai ales atunci când nu vă vorbeşte limba şi se află la mii de kilometri depărtare?" întreabă el. Eurocraţii, victime ale capriciilor istoriei? "Cei care se-au angajat în anii 1960 slujeau o tânără frumoasă pe nume Europa, se amuză acest truculent prinţ habsburgic. Astăzi, doamna este şifonată şi şubredă. Şi, ca şi noi, ea nu mai are 20 de anişori".