La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, exista, la capătul tunelului european, speranţa păcii. Acum este speranţa unui lucru care pare mai uşor de realizat, dar care se dovedeşte pe zi ce trece o idee abstractă şi greu de concretizat, aşa-numita “uniune politică”. O uniune solicitată de guvernanţi, de economişti, de jurişti. Se multiplică apelurile intelectualilor. Dar nimeni nu face nimic concret pentru a defini deschis scopul. Continuă să domine prejudecăţi de genul celor care au blocat introducerea în tratatele europene a unor cuvinte precum constituţie, federaţie, legi.

Toată lumea ştie însă că scenariul a suferit modificări. S-a format un “spaţiu public european”. Dar nu este cel al coeziunii şi al opiniei publice comunitare avut în vedere de federaliştii tradiţionalişti. Este un spaţiu marcat de o percepţie negativă privind constrângeri şi taxe inechitabile favorabile “altora”: favorabile celor mai săraci sau celor mai bogaţi, în funcţie de localizarea geografică, de percepţia din ţările nordice sau sudice.

Aceasta este scena configurată de noul jus publicum europaeum (drept public european), în care drepturile par doar un reflex al celor care deţin puterea. Nu este de mirare dacă în acest spaţiu ia amploare influenţa politică a celor care pledează împotriva Europei şi a instituţiilor europene: şi nu este vorba de o barieră de protecţie faţă de criză, ci criza este atribuită tot celor care deţin puterea în Europa.

Privaţiunile şi reducerile bugetare au dat naştere unor mişcări politice care, în lupta împotriva “acestei” Uniuni, afectează şi patrimoniul ei constituţional. Aceasta se întâmplă în cercurile puterii din Ungaria şi România. Dar impactul mişcărilor populiste antisistem se poate observa peste tot, din Germania în Italia. Un deficit democratic provocat.

Un risc asumat?

Acesta este riscul democratic comun pe care trebuie să îl conştientizeze judecătorii germani care şi-au asumat (cu efectele majore pe care le cunoaştem) responsabilitatea amânării până în septembrie a verdictului vizând intrarea în vigoare a noilor reglementări privind solidaritatea, aprobate deja de Bundestag.

De data aceasta, dreptatea este a parlamentelor naţionale, care înţeleg că trebuie să legitimeze “starea de excepţie” (se întâmplă atât în Bundestag, cât şi în Parlamentul italian). Şi nu doar din cauza presiunilor pieţelor financiare, ci pentru că observă în ultimele decizii ale Uniunii Europene o schimbare de ritm. Observă că a început un proces care pune accent nu doar pe reglementări şi pe aplicarea acestora, ci pe forţa coeziunii instituţionale.

Este normal să fie un proces plin de obstacole, de paşi în lateral şi care întâmpină rezistenţă: oricum, actualele măsuri erau de neconceput până în urmă cu puţin timp. Cum ar fi condiţionarea reciprocă a prerogativelor privind gestionarea bugetelor (prerogative în jurul cărora s-au format parlamentele) şi “semestrul european”: un pas spre Uniunea bugetară.

Sau cum este cooperarea interparlamentară: un parlamentarism al Uniunii Europene care depăşeşte clivajul dintre Parlamentul European şi parlamentale naţionale, creând cadrul pentru “conferinţe” comune pe diverse teme. Un alt exemplu este tendinţa de renunţare la luarea deciziilor prin unanimitate: unele reglementări vor intra în vigoare prin votul majoritar al statelor membre.

Pentru o Europă diferită

Dar toate aceste modificări vor avea sens doar dacă vor fi introduse într-un set de măsuri convingătoare care să fie prezentate alegătorilor în 2014. O idee că se va vota pentru o Europă diferită, capabilă să confrunte criza nu doar printr-un un set de reglementări, ci prin mecanisme instituţionale unitare: euronaţionalismul.

În actuala atmosferă tensionată, nu există timp – probabil nici spaţiu –pentru modificări constituţionale majore care ar necesita schimbări incerte ale tratatelor europene. Dar există timpul necesar pentru realizarea unor lucruri esenţiale.

Fără modificarea tratatelor UE, statele membre pot adopta “o procedură electorală uniformă” prin care candidaturile să fie la nivel european şi prin care marile partide europene să prezinte liste unice, dând sens unui spaţiu comunitar care să nu fie marcat de teamă, ci de speranţe politice, nu doar la nivel naţional.

Printr-un acord preelectoral, statele membre se pot angaja să desemneze, la fel ca în cazul preşedintelui Consiliului European, şi preşedintele Comisiei Europene, ales de majoritatea din Parlamentul European. O uniune prezidenţială, care se poate concretiza şi fără schimbarea tratatelor.

100 de ani de la o tragedie europeană

Statele pot schimba şi mecanismele (neconstituţionale) de distribuire a fondurilor de coeziune, care acum par să fie invizibile şi să favorizeze cheltuielile excesive. De asemenea, statele pot reasuma un sistem politic şi economic centralizat, sub controalele stricte ce reglementează bugetele naţionale.

Parlamentele (europene şi naţionale) pot accepta perspectiva de a lucra împreună “prin conferinţe” şi “convenţii” euronaţionale pe tema marilor tematici europene: îi pot face pe alegători să înţeleagă că modalităţile de lucru şi control ale tuturor camerelor parlamentare au sens doar dacă asigură interdependenţa problemelor. În acest sens, cooperarea interparlamentară, prevăzută deja în tratate, este unica formă de parlamentarism adecvată vremurilor actuale.

În concluzie, printr-un sistem de solidaritate instituţională, în 2014, la 100 de ani de la o tragedie europeană, se pot face primii paşi concreţi spre acea “uniune politică” evocată atât de frecvent. În acest mod, cetăţenii pot avea garanţia că votul lor pentru Europa va avea eficienţa unei opţiuni politice depline. Pentru că un absenteism masiv la alegerile europarlamentare ar fi cea mai gravă dintre toate crizele.